Inchide putin Facebook, Instagram, televizor, revista glossy si uita-te in oglinda. Spune-ti tie  ce vezi acolo si accepta ce vezi pentru ca esti tu. Exercitiul acesta il fac si eu de ceva vreme si nu as fi inceput sa scriu despre frumusete si cosmetice daca nu m-as fi impacat cu ce vad acolo in oglinda.

In prima faza, acum multi ani, vedeam in special ce vedeau ceilalti care doreau sa vada doar imagini standard. Si ei vedeau o fata prea mica de inaltime, prea slaba, cu ochelari prea mari, cu haine care ii erau mereu largi, prea alba, prea pistruiata, care sta putin stramba si cu burta inainte, care are picioarele strambe, fiind slaba, totul se vedea si mai rau. Iar eu vazand asta prin ochii lor, eram complet de acord si ma vedeam urata. La 16-17 ani eram convinsa ca sunt urata, ca asta imi este soarta si ca singurul lucru pe care il pot face este doar sa invat si sa muncesc, izolata in camera mea sau la biblioteca. La 18 ani, intrand in sala de examinare la una din probele scrise de la bacalaureat, cei de la intrare m-au intrebat unde sunt parintii, de ce ma lasa sa intru in sala de examen aiurea, acolo se da bacalaureatul, nu e pentru copii mici. Am spus ca intru pentru ca dau examen, s-au uitat pe buletin, au dat din cap si in urma mea am auzit ” ce rahitica si asta, cum sa fii asa in clasa a XII-a?”.

Dupa bacalaureat, m-am dus in prima parfumerie din orasul meu si mi-am luat o vopsea, o culoare blond platinat. M-am dus si m-am tuns, am ajuns acasa si m-am vopsit. Nu m-a mai interesat nimic, ca parintii ar fi fost socati, ca tata m-ar fi certat. Am deschis cutiile alea de farduri pe care le tineam de bibelou si am zis ca e timpul sa le folosesc asa cum citeam in Femme Actuelle sau Marie Claire, revistele frantuzesti pe care le devoram. Am folosit prima data tus negru, farduri intense si un ruj inchis. Nu mai stiu cu ce m-am imbracat si am plecat din casa. Copiii din fata blocului, care de obicei nici macar nu ma vedeau, s-au oprit si unul dintre ei m-a intrebat daca vreau sa fiu iubita lui. Mai departe, niste muncitori care sapau un sant mi-au transmis niste complimente vulgare, dar am trecut mai departe bucuroasa ca cineva a remarcat ca arat a femeie. Am inteles atunci multe lucruri, dar inca eram trista, mahnita si ma luptam cu o mica depresie a adolescentei. Bafta mea a fost ca in anul 2 de facultate am reusit sa ma dezvolt fizic si sa ma ingras, sa incep sa arat in mod mai evident a femeie, sa incep sa ma plang si eu de diete care nu merg. Doamne, cat eram de fericita ca aveam si eu fund in blugi, nu radeti, ani de zile am umblat cu blugi modificati, prinsi cu agrafe si elastice.

Am avut si am o mare admiratie pentru acele femei frumoase si care au o frumusete completa, un acord intre exterior si interior. Am avut si am o admiratie pentru genul de femei care nu au nevoie de decolteu super adanc, chiloti la vedere si selfie-uri exagerate pentru a fi frumoase, desi chiar ar avea ce arata. Am apreciat si apreciez oamenii cu un echilbru care le permite sa priveasca cu acceptare si intelegere, fara stridente in comunicare, pe cei din jur care sunt altfel. Pentru ca frumusetea chiar este diferita. Standardul acela 90-60-90 este un standard comercial, folosit de tot ce inseamna industrie de fashion si showbiz si care… are treaba lui, este un business. Da, ne place mai mult sa vedem in reviste femei zvelte, cu pielea perfecta si purtand cu nonsalanta tocuri de 12 cm. Realitatea nu are nici o treaba cu 90-60-90.

O sa vorbesc de extreme. Sunt femei extrem de frumoase fizic si afectate in sensul negativ de treaba asta. Aveam in facultate o amica frumoasa ca zana din povesti, oriunde mergea era remarcata si toata lumea o privea cu admiratie. A fost data peste cap de treaba asta si a sfarsit prin a-si blestema frumusetea, oriunde mergea era tratata ca si o femeie usuratica. Din pacate, nu si-a putut accepta si adapta emotiile la ceea ce avea fizic, culmea desi avea un exterior frumos, emotional nu reusea sa treaca peste niste praguri si trecea dintr-o extrema in alta, fie voia sa fie tratata ca o regina, fie era victima universului. Dar era frumoasa fizic si ar fi putut fi pe orice coperta glossy fara nici o nevoie de Photoshop.

Sunt apoi acele femei pe care natura nu le-a inzestrat cu acele avantaje ale fizicului feminin si care se lupta cu o gama larga de prejudecati, apelative urate, reactii dure din partea celorlalti. Nu stiu ce se afla in spatele fiecarei mici drame personale din zona frumusetii feminine, stiu doar ca nici unul dintre noi nu are dreptul sa dea verdicte si mai ales sa dea verdicte dure. Totodata nu sunt de acord nici cu purtarea dramei personale ca pe un drapel deasupra capului care sa impuna sa fii considerata o eroina pentru ca esti stramba, prea slaba, prea grasa sau cu un anume handicap fizic. Nu esti erou pentru asta, insa nici nu trebuie sa fii calcat in picioare. Societatea te pune repede la zid: ai acnee, esti prea grasa, esti prea slaba, esti stramba, ai pielea prea neagra, ai nasul mare, ai picioare urate, ai boala x sau esti gay  si pietrele,  verbale sau chiar reale, pornesc catre tine. Poate ca de asta uneori cei ce sunt diferiti simt nevoia sa recurga la chestii extreme, ca sa fie vazuti, intelesi, acceptati si din pacate se intampla drame. Chiar nu mai avem nevoie de acest gen de eroisme, lumea asta e satula de eroi mutilati si sacrificati.

Desi nu mi-a placut New York-ul, un singur lucru am apreciat in acel oras: acceptarea diferentelor. Puteai sa arati oricum, nimeni nu te trata ciudat pentru ca erai diferita. Am intrat in magazine de prestigiu gen Louis Vuitton sau Prada, doar sa ma uit si sa incerc lucruri, imbracata ca de calatorie, cu blugi si adidasi si am fost tratata la fel cu alte cliente care intrau cu pantofi superbi si in deux-pieces Armani. Nimeni nu m-a privit chioras ca nu am cumparat ceva sau ca am pus 10 intrebari fara sa cumpar nimic…. si aratam si cam ponosita dupa ore nedormite, fusul orar schimbat ma daduse complet peste cap la capitolul aspect fizic.  Am vazut cum oamenii la o coada in magazinul Apple i-au facut loc unei doamne supraponderale fara sa faca nici o grimasa si nici o privire cum vad la noi, ba chiar cineva i-a zambit. Un cuplu de lesbiene stateau si asteptau sa isi ia cafeaua de la Starbucks si nimeni nu le privea cu sila, desi stateau de mana si se sprijineau una de cealalta ca doi indragostiti…asta erau…. La firma unde am fost pentru ceva sedinte, am vazut oameni cu diverse forme de handicap fizic care lucrau acolo, erau tratati normal, adica nici nu erau priviti cu acea mila stupida si duiosie de parca vezi un ursulet panda abandonat. Un domn cu carja chiar mi-a tinut usa sa ies dintr-o sala de training… Noi, romanii, avem si mania acea de mila stupida fata de oamenii cu diverse probleme. Da, ii putem ajuta, dar nu trebuie sa ii privim ca pe niste oameni complet neajutorati si care nu sunt capabili de nimic. Mila trambitata si exacerbata nu ii ajuta cu nimic, ci o atitudine echilibrata si deschisa le-ar fi cu adevarat de ajutor.

Nu-ti cere nimeni sa il iubesti pe cel care este diferit, dar accepta-l, nu descuraja sau supra-incuraja pe cineva doar ca e prea urat sau prea frumos dupa standardele unei societati care inca nu stie ce vrea. Fiecare are povestea lui, are drama lui sau minunea lui. Ce este ciudat este ca cel putin noi femeile nu suntem niciodata multumite cu ce avem si cu ce vedem in oglinda, cred ca stiti vorba aia ca daca ai par cret, il vrei lins, daca ai parul lins, il vrei cret si tot asa.  Tocmai de asta, venind deja cu incarcatura aceasta emotionala specific feminina, nu ne ajuta cu nimic atacurile si etichetele.

Frumusetea este diferita, fiecare isi poate gasi frumusetea  si sunt foarte convinsa ca fiecare creatura de pe Pamantul acesta are un sens si are frumusetea ei. Cu atat mai mult, noi, oamenii, avem si mai multe mijloace sa facem asta si suntem si foarte ancorati in tot ce inseamna frumusete. E mai simplu sa descoperim ce avem decat sa ne fortam sa aratam altfel, sa copiem ce vedem pe Instagram, Facebook, TV, coperti de reviste. E bine sa ne motivam zilnic sa facem ceva pentru noi, sa nu ne lasam dusi de atitudinea aceea “degeaba o sa fac asta, ca tot asa o sa raman”, exista intotdeauna un gest extrem de mic care poate sa te ajute sa te descoperi si mai frumoasa decat credeai ca poti fi. Iar frumusetea este evident inclusa in ideea de feminitate si fiecare femeie este implinita atunci cand isi descopera si accepta frumusetea.

Sub acest hashtag #frumuseteaestediferita veti gasi in perioada urmatoare articole si interviuri care sa sustina si mai bine tot ce v-am scris aici. Voi scrie despre femei care sunt mai altfel decat acele medii statistice, voi discuta cu unele dintre ele si voi publica interviuri. Sper sa va placa ce va urma si mai ales sa va fie de folos.

Written by Ana Maria Tatucu
  • Adriana Enescu

    DA! Acest articol este absolut incredibil! Felicitari Ana!

    • multumesc!!! …sa lasam felicitarile la tarziu, dupa ce vedem ce iese :)..am emotii pentru ca nu vor fi doar povesti frumoase.

  • Mademoiselle Lorraine

    mi-a placut tare mult ! De abia astept urmatoarele articole ! te pup

  • Corina Cosa

    Excelent articol !! am realizat din nou si din nou cat de important este echilibrul in toate ( din ce in ce mai greu de mentinut ) …si abia astept sa citesc continuarea …sa invat ceva nou , sa ma intaresc acolo unde e nevoie , sa ma echilibrez acolo unde balanta o ia razna !! Felicitari !! ***

    • Multumesc, e greu de mentinut acest echilibru, insa e mai important sa ni-l dorim si sa facem si acele gesturi mici care ne fac mai buni, mai frumosi…

  • Foarte, foarte frumoasa ideea, iar articolul este de-a dreptul emotionant. L-am citit cu un nod in gat, invidiez uneori persoanele care nu au fost nevoite sa treaca prin asa ceva.
    Intr-adevar, frumusetea este diferita- cunosc persoane care nu sunt ceea ce am numi frumoase in exterior, dar au o carisma debordanta si un stil unic. In fond, Cleopatra a ramas in istorie ca fiind o prezenta cu totul sarmanta, o femeie seducatoare si puternica, desi istoricii marturisesc ca nu era neaparat frumoasa, ca avea nasul prea mare si asa mai departe.
    Sunt multe de spus despre acest subiect si, tocmai din acest motiv, astept cu nerabdare articolele viitoare. Sunt sigura ca or sa fie impresionante.
    –Ramona

    • Multumesc, Ramona, vor urma povesti care si mie imi va fi greu sa le astern in cuvinte, dar ….da, va fi multa emotie.

  • Ce subiect delicat! Respect, Ani, fiindca te-ai apucat de el! Abia astept urmatoarele articole! Hmm, e asa interesant cum evoluam noi, femeile…chiar imi dau seama de cativa ani, ca, apropiindu-ma de 40, ma simt din ce in ce mai bine in pielea mea. Cum ai spus si tu, atunci cand ma uit in oglinda, imi asum ceea ce vad, si incerc sa privesc partile care imi plac la mine. Niciodata nu m-am considerat o frumoasa, si mai existau unele persoane care imi faceau asemenea complimente, totusi nu am simtit niciodata ca ma caracterizeaza. Nu cred ca dau prea multe pe frumusete, in sensul in care este privita de mai toata lumea: trasaturi uniforme, gene lungi, ochi mari, buze pline, par des si matasos etc etc; eu cred in carisma, serios…daca nu ai carisma, nu ai nimic. Apoi, daca nu ai simtul umorului, nu ai nimic…e strict opinia mea, chiar nu vreau sa supar pe nimeni. E clar important sa ne ingrijim si sa incercam sa ne accentuam trasaturile mai faine; totusi, cred ca e amuzant sa le lasam vizibile si pe cele mai putin atragatoare. De exemplu, mi se pare mult mai fain cand vad la o dna ca nu isi mascheaza in totalitatea cearcanele, sau urmele de la vreun cos razlet….sau pistruii. La mine personal, provocarea suprema, reprezinta umflaturile de sub ochi. In cazul meu sunt genetice, si desigur ca se agraveaza cu anii. Totusi, in ultima vreme am reusit mai bine decat in trecut sa le accept. Si de cand am adoptat calea acceptarii, ma simt mai fericita atunci cand ma uit la mine…le vad, si ma uit la ele atunci cand ma privesc in oglinda, insa inteleg ca fac parte din ceea ce sunt eu acum. Imbratisari!

    • Multumesc, draga mea, ma bucur tare mult ca iti place ideea mea! Simtul umorului este vital :), de acord cu tine.