Social Media e un fel de forum, de arena unde iesim toti intr-o postura ipocrita. Se posteaza cineva aratand naspa? In afara de postarile acelea in care ne victimizam?
Imi aduc aminte cand am postat primele mele poze pe hi5, eu am prins si acea perioada, cat de stresata eram. Aveam gen 23-26 de ani si da, eram preocupata maxim de cum aratam. Insa eram si etichetata, selectata si – atentie – evaluata profesional din perspectiva asta. Am fost vreo 4 ani secretara, in fine, asistent manager. Ideea e ca pentru postul acesta trebuia sa ai un aspect placut. Evident nu sunt vreo frumusete, insa aparitia mea mediocra si usor simpatica, blonda cu ochelari, dadea bine facand minutele sedintelor, ducand cafele in sedinte. Apoi am coordonat proiecte grele de marketing pentru firmele in care lucram care m-au scos rapid in arena aia mai urata a managerilor barbati. Nu am ce sa ascund sau sa mimez, munceam sa arat mai draguta, mai digerabila, imi cautam haine, ma machiam, desi in paralel faceam performanta profesionala unde nu conta deloc cum arat. Ba am si facut 2 cure de slabire pentru 2-3 kilograme in plus care la ora respectiva mi se pareau crima si pedeapsa. Cand o colega mi-a spus ca am fundul mare am fost mai afectata decat daca as fi pierdut un bonus la salariu.
Tot asa cum m-am simtit agresata si haituita in vestiarul liceului cand colegele imi masurau talia si ma urau ca aveam sub 50 de cm in talie la un moment dat din ce retin – ori aveam chiar 50 cm, oricum stiu ca ma masurau si cu palmele. Una chiar mi-a spus ca m-ar omori daca ar putea, ca nu e drept sa am o talie asa subtire. Si-a dat seama ce a scos pe gura si ii retin si acum fata inclestata apoi cu un zambet fortat : ,,hai ca am glumit… nu te-ai suparat…“. Apoi isi batea joc de mine spunand ca noroc de ochelarii aia mari si urati ca nu ma ia vantul. Acum vorbesc calma despre asta, atunci plangeam, faceam atacuri de panica, luam calmante si uram fiecare ora de sport la care ma intalneam in vestiar cu aceste fiinte.
A venit si vremea ca la un moment dat un Don Juan de sezon sa imi spuna ca sa zic merci ca a iesit cu una ca mine si urata si cu ochelari. Am avut noroc ca eram usor mai trecuta prin viata si, chiar daca m-am enervat, m-am ridicat de la masa unde iesisem chipurile la un date romantic, i-am trantit trei bancnote pe masa pentru apa care nu sosise si am plecat. Da, m-a mai cautat, dar i-am inchis telefonul pana a inteles ca nu avem ce sa mai discutam.
Am inteles de foarte devreme ca oamenii frumosi sunt si cautati, dar si atacati. Dar ca toti undeva ne dorim sa fim frumosi. Toti vrem sa fim instagramabili.
Daca derulez Instagram, Facebook etc, recunosc ca ma atrag pozele frumoase, stau 2 secunde si merg mai departe. Daca nu gasesc acolo ceva sa ma tina si la nivel de emotie, plec, insa da, frumusetea ma atrage. Si inteleg ca fiecare, barbat, femeie sau ce o mai fi, vrea langa el un exemplar frumos, atragator, dezirabil. Desi de vreo 2-3 ani am inceput sa am un fel de reject automat atunci cand vad poze mult prea estetice in Social Media si care urla a butaforie si a kitsch.
Frumusetea de astazi vorbeste despre modele diverse. Vedem pagini de revista, chiar in Vogue, unde fete supraponderale prezinta haine cu titlu de model. Diversitatea e noua normalitate. Vedem femei cu par alb si riduri prezentand reclame la cremele antirid.
As vrea sa spun asa: nu inseamna ca trebuie sa ne placa tot, dar trebuie si e vital sa respectam. Nu-mi plac multe lucruri expuse in Social Media, dar imi vad de drumul meu si respect ce e acolo prin tacere. Nici eu nu vreau sa fiu placuta de toata lumea, am chiar o pornire usor rebela in a nu fi in standardele impuse indeosebi de varsta. Dar de cand m-am maturizat chiar ma simt inconfortabil cand primesc prea multe complimente. Oh, da, sunt ironica. Pufnesc ca o pisica nervoasa 3 fraze si apoi imi vad de drum.
In Social Media de acum eu nu ma mai regasesc. Si, tinand cont ca imi castig painea facand PR & Social Media Management pentru diversi clienti, o sa para cel putin stupid ce spun, insa explic. Vad Social Media ca un spatiu foarte bun de comunicare pe tot ce inseamna afacere. Fie ca faci martisoare sau accesorii IT, Social Media iti este instrument de marketing foarte bun. Daca ai un hobby, il poti expune fara un scop comercial principal.
Revenind la partea mea de hobby o sa spun si mai raspicat: blogul ma reprezinta cel mai bine. Instagram e un fel de croquis estetic, nu stiu cum sa ii spun, poate un fel de memento de instantanee si de ganduri, Youtube e zona unde imi expun vocal niste lucruri si pe TikTok recunosc ca ma joc, am si partea asta ludica in firea mea si nu o tin sub banca.
Social Media a devenit de cativa ani o arena urata. Am vazut oameni ingenuncheati aiurea, am vazut victimizari toxice, am vazut oameni incoronati pe nici un fel de merit real si vad asta in continuu. Paine si circ. Vad prea multi copii expusi in Social Media si asta ma ingrijoreaza in mod real. Eu una nu m-as fi simtit ok la 18 ani sa stiu ca mama m-a pus in toate pozele cu detergenti, pampers si lapte praf, chiar daca din banii aia mi-a luat si mie ghiozdan Gucci. Poate gresesc, insa cand e vorba de copii, mi se pare cinic sa fii parinte si sa faci o campanie in Social Media unde copilul tau propriu este butaforie. E parerea mea si incerc sa vad si cum e sa fii acolo, cu copilul expus nonstop, facand frumos la camera pentru ,,poza aia de pe Instagram”.
Suntem din ce in ce mai bolnavi emotional. Un adult ce fantasmeaza cu o minora, dar se controleaza si ramane strict la nivel de fantasma e ok. Unul din psihologii la care am mers niste ani imi spunea ca fanteziile atat timp cat raman acolo la nivel mental, de imaginatie, sunt ok, descarca emotii diverse si sa le las sa se manifeste. Insa un adult care iese in arena si spune ca ii place ideea de minora cu un ton relaxat si raspicat arata acolo un circuit cu mare bruiaj. Fie a fost agresat la randul lui, fie are traume, fie are porniri violente, carente emotionale, insa cine e langa el trebuie sa il ajute.
Dar mai avem aici ceva.
O societate care reactioneaza la un circ asa puternic, insa care ramane rece cand se anunta o victorie a unui sportiv la nivel olimpic sau care inca nu se ingrijoreaza deloc in mod real de educatie, e si mai grav.
Am trecut acum cateva zile pe langa Ateneul Roman si declar cu o rusine imensa ca eu inca nu am intrat acolo la un concert. Va rog sa imi dati hate pentru asta, o merit. Am citit despre Muzeul Tehnic zilele acestea, cu risc de a fi inchis, si nu am facut buzz suficient. Va rog atacati-ma pentru asta cu postari rusinoase. Am 3 carti incepute de 3 luni si nu sunt terminate, merit dislike in masa.
Repet, suntem bolnavi cultural. Si simt molima asta de la zi la zi.
Ieri am cumparat o carte iar. Si ma simt un gunoi mercantil, prins in lantul capitalismului, uitand sa citesc un vers din Baudelaire si uitand complet care era subiectul din Le Cid de Corneille.
Va las, vin facturile, am de munca si trebuie sa le am cu ce sa le platesc. Versuri nu se primesc, sunt valuta cea mai slaba.
Si pentru ca mereu am primit apostrofarea asta ca sunt frustrata. Oh, da, sunt, ca nu citesc suficient si ca tot elanul meu de om ce scrie poezie de la 8 ani e inchis intr-o ecuatie a capitalismului. Nici menestrel la curtea unui baron nu mai am cum sa fiu.
