Da, am 43 de ani. I-am implinit in acest an, in izolare, chiar cu o zi inainte sa avem voie sa iesim din casa fara declaratie. Da, am riduri si ceva mai putin par, obosesc mai usor si uneori folosesc lupa sa citesc etichetele cremelor. Da, sunt in acea faza de maturitate a vietii cand ma bucur inca de mobilitate, deschidere si dorinta de a face ceva nou Am multe ganduri identice cu cele pe care le aveam la 20 de ani. Inca mai visez sa mai fac inca o facultate, insa ma calmez repede pentru ca acum timpul se consuma pe alte lucruri.
Nu e prima data de cand am 40 de ani cand primesc reprosuri din partea celor ce ma urmaresc online ca sunt totusi prea batrana ca sa fiu activa aici in online si sa le deranjez viziunea. Ma gandesc ce vor simti ei cand vor fi la 43 de ani si daca vor mai privi la fel realitatea din jur. E posibil sa o priveasca la fel pentru ca sunt oameni pe care trecerea timpului nu ii ajuta deloc. Adica raman cu acele limitari oarecum ciudate.
Se spune ca atunci cand esti mai tanar esti mai deschis la minte, insa se pare ca nu este o regula. De fapt nu exista nici o regula. Cu atat mai mult legata de varsta. Nu am crezut niciodata intr-o lege nescrisa a varstelor, care sa iti spuna la fiecare varsta ce ar fi cuvenit sa faci. Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica, cam de vreo 7 ani, o intrebam pe mama la ce varsta se casatoresc oamenii. Si mama a zis ca poate dupa 20 de ani. Si atunci am stat si am incercat sa inteleg de ce nu este undeva o regula pentru toate pragurile vietii.
Dupa 25 de ani mereu ma gandeam cand ar fi momentul sa am un copil. Si ma afundam si mai adanc in necunoastere, amanare, judecare. Mi se parea ca lucrurile devin din ce in ce mai complicate si ca de fapt trecerea anilor nu rezolva dileme.
Una dintre prietenele mele cele mai apropiate are 70 de ani. O, da, si este mai deschisa spre a accepta idei si variante fata de prietenele mele mai tinere. Mama are 63 de ani si cred ca este printre putinele persoane cu care poti avea o discutie despre orice fara sa spuna ceva doar de dragul de a spune sau de a spune ceva ce au zis si altii ca asa da bine. Si am si interlocutoare de 10-15 ani, nu le spun chiar prietene, pentru ca fata de ele nu am eu capacitatea de a ma confesa si ce este un prieten daca nu i te poti confesa uneori? Nu se cade sa ii umpli mintea unui copil cu lucruri poate prea complexe si cam greu de digerat. Desi am avut surpriza sa primesc replici de la copii, legate de anumite lucruri mai de ale adultilor, care m-au luminat sau zdruncinat spre realitate. Povesteam cuiva de o relatie cu o persoana si intamplator ne auzea cum vorbim si fetita persoanei respective care a avut o atitudine foarte simpla si curata ,,Pai daca nu vorbeste frumos cu tine, gata , nu mai esti prietena cu ea. Nici eu nu ma mai joc cu X daca ma face proasta”.
Asa ca am 43 de ani, si astazi mai plang dupa ce citesc cum Ema Bovary s-a sinucis, inca fur dulciuri din dulap si desenez la sfarsitul caietelor. Nu sunt un om perfect si nici de luat de model, am sarcasmul acesta de mic copil, fiind la randul meu un copil foarte criticat si marginalizat de multe ori. Am inteles ca oamenii comunica si prin cuvinte de apreciere, si prin ironie, dar si prin ipocrizie. Si ca fiecare in curtea lui vorbeste cum vrea si asta nu e nici bine si nici rau, e fix realitatea asta. Dar am invatat ca intotdeauna am de ales. Si la 43 si la 23 si la 83 de ani. Mai greu e cu varsta, nu ne-o alegem, doar o traim.
