Ati citit bine titlul. Este Happy Monday sau lunea fericita. Scriam un #HappyMonday in noiembrie 2020. Iar de atunci nu am mai putut. Ei azi simt si ca pot si pot sa scriu asta.
E foarte cinic sa te raportezi la o fericire imaginara. Chiar a ta, dar din trecut. Cum se aude mereu astazi ,,nu stiam ca eram fericiti”, pai nu stiati ca nu voiati sa stiti si pentru ca ati agatat propriile voastre sentimente de praguri pe care nici nu vi le doreati.
Acum vreo 5 ani, in urgenta la un spital din Bucuresti incercam sa decodific de ce boala rara sufeream din cauza careia ma miscam ca un om de 80 de ani, desi toate analizele ieseau normale. Atacurile de panica si starile de anxietate erau atat de grele incat eram sigura in fiecare saptamana ca e ultima. Totusi undeva din mine era o voce realista care spunea asa: bai, poti sa respiri, mai mananci totusi ceva, la buda te duci zilnic, in oglinda doar arati mai slaba, dar in rest esti functionala, adica te asezi la calculator si aia cu care lucrezi habar nu au ca tu te tii de pereti pana ajungi la bucatarie. Nu-i asa? Nici pe Youtube nu se vedea. Cand am spus unei companii cu care trebuia sa plec intr-un press trip ca sunt in depresie si pot aduce hartie de la psiholog si chiar psihiatru ca nu sunt gata sa plec intr-o calatorie, persoana respectiva a ramas putin suspendata in timp ,,Cum, pai materialele tale de pe online sunt wow!” Zic ,,Da, dar eu am atacuri de panica urate, nu ar fi frumos sa le fac intr-un press trip“. Mi s-a spus ca e ok, ca sunt inteleasa si sa am grija de mine.
Nu era primul episod pentru mine, ca atare cand am ajuns la psiholog i-am spus direct ca eu sunt dispusa sa fac orice, sa mananc si rahat de soarece, doar sa imi treaca. Intai faceam terapie de 2 ori pe saptamana. Financiar si administrativ era greu. Insa incepusem sa vad efecte milimetrice mai bune, nanometrice. Peste cateva luni aveam curaj sa ma urc intr-un Uber si sa merg singura la terapie. Peste 2 ani am trecut la o terapie pe saptamana. Acum fac de intretinere din cand in cand, cam 1-2/luna.
Mai fac sport ca disperata, sunt pornita rau pe traiul sanatos. Bine, chestia asta am avut-o mereu, mai ales pe alimentatie, lucru pentru care nu stiti ce epitete mi-am luat de anorexica, nebuna aia care nu mananca carne, n****a aia care nu bea nici macar un aperol. Cine o suporta-o pe asta??? Inclusiv in familie mi se spunea ca dau un exemplu prost celor mai tineri Asta nu e viata sa nu mananci si tu o friptura, sa bei un pahar si tu… stii cum e…
Ba chiar cineva mai apropiat imi spunea ca la betie, mama mia, ce amor se face. Really? Am niste banuieli ca anumite pozitii merg greu cand te duci intr-o parte. Scuze, dar m-ati provocat.
Concluzia e ca intuitia mea mi-a zis mereu sa am grija maxima de partea biologica, sa am grja maxima de ce mananc, ce beau, sa ma odihnesc si sa nu fac vreun compromis.
A murit intai bunica mea. A murit tata. A murit Max. Am simtit de fiecare data cum imi mai cade ceva. Insa, apoi, treptat, stupid poate, am simtit ca de la fiecare imi vine ceva. De la bunica mea, forta aceea feminina reala, maternitatea aceea expandata si facuta cu atata generozitate cum nu am mai vazut. Ea chiar a fost mama tuturor. Avea forta de conversie in mama pentru oricine batea la poarta.
A murit tata. O furtuna neagra, urata, ca un uragan de toate felurile. Nu sunt ipocrita sa spun ca am fost preferata tatei sau ca ne lega vreo relatie anume. Deloc chiar. Insa cred ca cinismul acesta rezidual din sinceritate il am de la el. Tata nu era capabil sa fie diplomat decat extrem de rar. Insa la capitolul exprimare, el exprima exact ce simtea. Nu am avut o copilarie usoara. Cu cate un Don Juan cu care m-am mai intersectat in viata si caruia ii era greu sa faca vreo fapta specific masculina, ii spuneam mereu ca eu am facut armata cu tata acasa spre deosebire de el si de aia pot face si chestii de barbati, atat cat imi permite structura fizica. Insa sfarsitul a fost o lectie grea. Tata insa mi-a spus sa nu tin doliu aiurea, sa imi vad de viata si de munca.
A murit Max. Prietenul meu canin, cel mai bun suflet de pana acum pe care l-am cunoscut. Pe el il mai plang azi cand vad cate un caine care ii seamana. L-am visat de vreo doua ori de cand s-a intamplat. De el inca ma despart greu, dar ce a fost mai greu a trecut.
V-am spus pierderile si o sa spuneti pai ce fel de Happy Monday e asta? E un Happy Monday realist. Intotdeauna vom pierde ceva ca sa putem sa aducem altceva bun in viata. Trebuie sa ne plangem mortii, insa putin, si credinta populara da un ragaz. Apoi, celebram viata, zi de zi, multumim pentru ce avem. Revin la o vorba veche acumulata de la toti batranii din familia mea care azi nu mai sunt: ai ce manca? ai unde dormi? te intelegi cu omul tau? asta e tot ce ai nevoie.
