Cat am fost in aceasta vacanta atat de asteptata, pe final de vara, am avut timp sa ma gandesc la multe lucruri si mai ales sa ma gandesc linistita. Adica fara sa imi bazaie notificari, mailuri etc. Auzeam doar marea, pescarusii, mai strigam din cand in cand dupa cel mic sa nu mai stea atata in apa si cam atat. Si am avut un fel de revelatie a omului blocat in propriile griji, ceva de genul de ce sa nu aleg mereu ritmul meu si propriul meu sistem de masurare? Ca tot mi-am luat nume de barometru, dupa cum am pus si titlu acestui blog. Acolo, pe plaja semi-pustie, nu mai exista nici un fel de comparare, de competitie, de intrebari, nimic. Marea nu intreba pe nimeni nimic.
Ma uitam pe plaja, erau foarte putini turisti si am vazut in sfarsit acele priviri relaxate ale oamenilor. Nu mai erau sub presiunea aglomeratiei, ridicasera ochii din telefoane, nu prea ii mai interesa ca aveau kilograme in plus sau ani in plus fata de altii si se bucurau de asta. Este atat de mult loc pe aceasta planeta sa fim fericiti, stiu ca spun o filozofie ce suna a status de Facebook… dar chiar nu inteleg de ce nebunia unora de a se inghesui in locuri numite celebre, cand pot gasi un colt de plaja pustie doar al lor. Intorcandu-ma in Bucuresti, ma intrebam de ce Doamne iarta-ma ne inghesuim toti in orasul asta cand kilometri de plaja stateau stinghere si era atata loc sa stam si sa respiram. Da, statiunile noastre de la mare sunt prost intretinute, prost organizate, dar inca gasim locurile alea unde mai vin pescarusi, unde crabii se fugaresc prin nisip si unde poti prinde guvizi cu mana. Am lasat intr-o zi niste scoici aranjate pe plaja intr-un anumit fel, a doua zi le-am gasit la fel. A fost senzatia aia de eternitate, da, suna iar cliseistic, dar am simtit ca mai pot sa inteleg pamantul asta, sa ma bucur de apa, de aer, de soare, de nisip, pur si simplu, fara sa am nevoie de prea multe lucruri.
E nevoie de foarte putin sa fii fericit. E asa simplu sa te vezi doar pe tine in ceva ce pare imens. Culmea, la cat de uriasa e marea si la cat de mult te copleseste cu imaginea ei, te face sa te vezi pe tine mai bine. Mi-e inca frica de apa, nu stiu inca sa inot, dar am alergat pe marginea marii, am stat cu picioarele in apa mult si am simtit un spatiu primitor si mai ales rabdator. Marea chiar avea rabdare cu mine si imi accepta propriul ritm cum era cu oricare dintre cei care intrau mai cutezatori sau mai putin in valuri.
Si uite asa incep toamna cu un nou motto: in ritmul meu.
