Scriam jurnal de vara in iunie si articolul il puteti citi aici. Nu am revenit asupra subiectului nu pentru ca nu as fi avut ce sa scriu, insa nu am gasit momentul si forma in care sa exprim.
Raman trairile de acolo si am mai primit si de la voi mesaje ca va regasiti in genul acesta de postura, de a va simti stingheri intr-o lume care pare un titirez ce se invarte in deriva. Nu mai are nici inertie si parca si gravitatia a uitat sa il stabilizeze.
As fi vrut sa va scriu putin si despre parfumuri, viciul meu suprem si care acum e mai mult voyeuristic. Fiind chinuita de rinita alergica si de aceasta ambrozie nebuna, sunt mai mult o admiratoare si o pipaitoare a sticlelor de parfum pe care le detin. Nu mai apuc sa ma bucur de ele ca si in anotimpurile reci. Va spun ca astept toamna si chiar iarna cu mare nesat, sa ma incarc de Shalimar, Baiser du Dragon, Noir de Noir sau C’est la vie. Sau chiar Love Toxin. Ca tot vorbesc de Love Toxin, zilele acestea m-am intalnit intr-un mod nesperat cu Flavius Calaj, probabil ca al doilea nume va spune mai multe. Flavius, pe langa magazinul Nichescent, are si o linie proprie de parfumuri Calaj Limited Edition, iar Love Toxin este unul dintre parfumurile lui care imi place cel mai mult. Nimic de zis, urmeaza sa mai lanseze cateva si la intalnirea cu el, am ajuns sa beau niste Aerius ca sa imi satisfac placerea de a mirosi tot ce avea la el. Chiar ma intreb de ce mi-a aparut aceasta alergie, insa dupa cum spun inteleptii, corpul isi cauta singur parghiile de echilibrare si trebuie sa ii multumesti si cand iti da un asemenea semn. Inseamna ca pe undeva trebuie sa primesti o lectie sau mai ai niste praguri de parcurs.
Bucuria mea maxima a fost sa ajung zilele trecute prin munti si prin zone rurale cu adevarat curate, iar acolo deja m-am simtit mai bine. Am reusit sa ma plimb prin zone cu flori si faneata fara sa am nici un simptom neplacut. Mi-am dat seama ca ce initial gandeam asa ca o ipoteza, mai exact o casa undeva la tara, acum incepe sa se contureze clar si incepand din acest an incep sa pun pe hartie si sa calculam ce putem face concret. Sau macar sa planific an de an un sejur foarte prelungit la tara atunci cand Bucurestiul mocneste ca un munte de mizerii si beton la temperaturi de peste 32 de grade Celsius.
Am inceput sa citesc Education sentimentale de Flaubert. Nu stiu de ce uneori Flaubert imi da dureri de cap prin incarcatura frazei. Desi duce la niste stari atat de intense si placute, trebuie sa citesc vreo 3 pagini de fraze incarcate de epitete, descrieri, scene, ca sa prind sentimentul acela placut al unui moment de lectura. E ca un amor chinuit intr-o amiaza fierbinte cand muschii cedeaza sub canicula grea si cand ai senzatia de cadere la fiecare urcare a senzatiilor de placere.
Aud tot mai des expresia asta sa te bucuri cu ceea ce esti, sa fii bine in pielea ta… Incerc sa o decodific. Ma gandesc de fapt cand stii cel mai bine ceea ce esti si asta a fost o revelatie dupa 40 de ani. O revelatie tampa oarecum. Ma asteptam ca la peste 40 de ani sa stiu foarte bine ce sunt, ce vreau si incotro vreau sa merg. Dar nu mi se pare ca am ajuns interior acel moment de stabilitate a dorintei, chiar daca uman, material, moral si social sunt un gri model de stabilitate. Fireste ca e ok ca varsta maturitatii sa te gaseasca cu o situatie materiala clara si stabila, cu un status social clar, cu taxele platite, cu parul alb si mintea asezata. Dar undeva exista niste ganduri, emotii, vectori emotionali care ma imping sa sparg pe undeva bula asta gri si calduta. Nu stiu momentan cum sa verbalizez asta, insa simt ca nu e genul ala de moment cand totul se sedimenteaza. Cel putin nu pentru mine.
Si ma mai intorc la parfumuri. Pentru ca in perioada asta parfumurile nu mi-au fost foarte accesibile ca suportabilitate, am apelat la body spray-uri de la Acorelle si The Body Shop. Le tolerez mai bine si simt ca am acea aroma usoara si altfel.
De asemenea, am purtat cu mare placere de la Vioris, un parfum atat de efervescent si proaspat, cu un iz ierbos si marin deopotriva.
Am trecut de jumatatea lui iulie si incep incertitudinile de final de an. Pandemia inca nu e gata. Nici nu stiu cum sa mai numesc sau sa imi definesc eu mie ce se intampla. Cred ca este o ciclicitate in toate. Ma gandesc ce simteau bunicii nostri cand era foamete si razboi. Cum isi imaginau sa iasa din asta. Suntem oarecum incarcati genetic de dureri, de praguri, de cruci grele de dus si parca nu mai invatam nimic din asta.
