Cred ca postarile mele de tip #HappyMonday vor fi inlocuite in acest anotimp de un fel de pagini de jurnal de vara. Se incheie si luna iunie, s-a mai dus o jumatate de an si am simtit atat de greu aceste luni, incat mi se pare ca mai multi ani s-au concentrat.
Anul a inceput cu plecarea tatalui meu pe o lume poate mai buna. Stiu ca nu ii mai placea nimic din ce se intampla acum. Mereu imi spunea ca e satul sa vada atata mizerie si hotie. Desi nu am fost noi cei mai buni interlocutori unul pentru altul, in aparenta, discutiile noastre au fost mereu de o sinceritate cinica. Tata nu era o persoana blanda, insa nici nu mai era incurajat sa fie. A fost in felul lui un idealist, crezand ca prin a fi excesiv de cinstit, disciplinat, va avea de castigat. De cand s-a confruntat cu diverse probleme de sanatate, a vazut ca taman tara asta pe care a slujit-o ca un idiot, i-a intors spatele ca o mama vitrega si nepasatoare. Boala i-a fost o lectie foarte grea. Imbatranirea accelerata de asemenea i-a aratat ca oamenii uita multe. Totusi dupa o relationare mai abrupta cu el ani si ani, lectia primita de la el a fost clar ca e mai bine ca orice infruntare sa fie pe fata. Pentru ca multe alte infruntari ce le-am dus si le duc, vin miseleste pe la spate sau usor ca o otrava lenta. Stim toti acele persoane ipocrite care in fata joaca un rol al amabilitatii, asteptand oricand un moment sa improaste venin in cele mai dure momente. Oamenii ipocriti sunt si ei la randul lor oameni care sufera, insa care se tavalesc in propria suferinta cu o placere gretoasa si care au senzatia ca prin victimizare si atacuri vor avea de castigat. Sunt multe lectii pe care le-am primit de la tatal meu. Iar pana la urma duritatea lui uneori nemasurata m-a invatat ca astazi sa primesc greutatile cu ceva antrenament.
A urmat alta plecare. Un sufletel pe care il plang si azi, insa pe ascuns, pentru ca inca cineva nu stie. Cei care mi-ati urmarit postarile stiti despre ce este vorba. Cred ca totusi pe undeva copiii trec mai usor peste asemenea pierderi. Cand ne-a murit un hamster, baiatul meu era mai mic si a zis ca nu intelege de ce trebuie sa moara o fiinta asa mica si draguta, Mai ales ca ii dadeam de mancare, aveam grija de el. Lectia sfarsitului nu e usoara, insa e naturala. Trebuie sa stim de ea. A ne feri copiii prea mult de ideea mortii are un sens pana la un punct. Moartea bunicii mele de acum 2 ani a fost alt prag tare greu, care ma doare inca si azi. Si ea iubea animalele. Iar acum stau uneori si ma gandesc ca am ramas si fara bunica si fara caine, un fel de drama aspra tare.
Realist vorbind, vazand si multe drame din jur cauzate de COVID, si nu numai, am inghitit in sec si am spus ca pana la urma Dumnezeu sau cine o fi acolo Sus a luat si de la mine putin. Si sa spun multumesc cu ce am, cu ce sunt.
V-am mai vorbit de sentimentul meu de singuratate, desi sunt un om cu o familie asa cum mi-am dorit. Am echilibru, intelegere, iubire, insa atunci cand raman cu angoasele mele eu stiu ca sunt singura. Uneori angoasele pe care le traiesc sunt un fel de contact direct cu realitatea. Un contact foarte intim. ca o operatie pe viu simt uneori lumea si tot ce se intampla. Traiesc putin si eu din furia tatalui meu, dar si a bunicilor, care spuneau ca lumea asta se duce intr-o directie foarte proasta.
Sunt o victima slaba a consumerismului. Stiu asta, Sunt dependenta de masina, curent electric. Munca mea se bazeaza pe online. Insa teama de foame si de nesiguranta e mai mare decat constiinta aia care imi arde simturile zi de zi. Consum sampon si detergent cu cinismul unui idiot care stie ca polueaza. Insa nu stiu sa traiesc altfel si mai ales mi-e teama. Am uneori fantezia unui trai semipustnic, fara reguli, fara masina de spalat, fara teama ca sunt intre epilari sau ca nu am tampoane in dulap. Insa unde as putea duce traiul acesta? Am totusi responsabilitatea mea si vina mea pe undeva de a merge asa cum merge turma. Copilul imi cere servetele umede si tricou de la magazin, ce as putea eu sa ii mai zic ca fiecare gest de acest fel rupe din carnea naturii. Fiecare pagina e o creanga de copac ucisa. Fiecare felie de salam e un animal sfasiat fara sens.
Sensul existentei noastre ca oameni e de fapt asuprirea si chinul unei naturi.
Urmaresc de cativa ani diverse articole ce reusesc sa ajunga in presa despre sclavagismul copiilor. Si totusi cumparam haine despre care nu avem certitudinea ca au fost produse in conditii etice. Mancam ciocolata ce contine poata cacao din boabele stranse de un copil de 5-6 ani, negru si sclav, din Africa,
Purtam posete de lux din carne sfasiata de viu de pe animale si procesata de muncitori aproape sclavi ce ajung sa se imbolnaveasca grav din cauza conditiilor de munca din tabacarii.
Au inceput sa moara albinele si asta inseamna inceputul sfarsitului.
Ce e mai urat este ca homo sapiens a devenit propriul ucigas.
Cand oamenii ma intreaba ce planuri mai am, ma gandesc doar la momentul cand voi avea luxul sa traiesc asa cum simt. Momentan sunt in sistemul ce ne invarte pe toti si pe care noi il invartim la randul nostru. Muncim, consumam, iar muncim.
Ar parea ca e un articol trist. Exista si tristete aici, insa e multa luciditate si trezire. Si asta ma face sa cred ca sunt pe un drum bun.
