Sunt un adult pierdut in Tara lui Mos Craciun imaginara. Sunt captiva acolo dintr-o inertie a sperantei. Visez totusi ca pe cer va aparea trasura cu reni. Sau ca pe undeva oamenii vor deveni atat de empatici si normali incat ne vom ura Craciun Fericit pe strada unii altora.
Am avut o conversatie recenta cu fiul meu. Ne plimbam pe frumoasa strada Mendeleev. Lasasem in spate frumosul Ateneu Roman. Ne-am intersectat cu niste pisici ale strazii, dolofane si simpatice. Si atunci el a zic ca uite, avem grija de pisici, insa de oamenii strazii nu. Ne-am urcat in troleu si doi oameni ai strazii au urcat rebegiti de frig sa se incalzeasca. Miroseau urat, erau murdari si speriati. Cand m-am uitat inspre unul din ei, m-a privit cu frica si oarecare ciuda, apoi si-a bagat fata in haina soioasa. Eu si fiul meu doar ne-am privit si nu am mai zis nimic.
Social Media ne invata astazi sa nu mai acceptam nesiguranta, uratenia, confuzia, saracia si decaderea umana. Si practic cu cat suntem mai activi acolo ne deconectam de noi. Social Media ne invata sa fim doar ,,frumi”, usor semidocti, superficiali, venali si cu orgolii si speriati de poze ce nu pot fi bine retusate. Ce e ,,frumi” asta? De cand au aparut aceste prescurtari grotesti? Si iubirii i se spune ,,iubi”.
Desi inca ma lupt cu Facebook pentru un cont blocat si diverse alte probleme, traiesc o revelatie usor idioata. E mult mai bine fara vechiul cont. Oh, da, am un cont acum, folosit strict in scop de serviciu si atat. Fara prieteni, fara poze, fara nimic. Sunt un simplu executant in meta business. Iar contul meu de Instagram pierdut in neant chiar nu imi mai lipseste deloc. Doamne, ce bine e cu atat de putine notificari, doar legate de paginile clientilor si atat. Nu mai trebuie sa onorez like-uri si comentarii fortate.
Imi place sa le vorbesc oamenilor si simt ca ceea ce le spun lor ii ajuta mai mult decat ma ajuta pe mine. Reusesc sa incurajez. Sa dau idei. Dar fata in fata sau macar intr-un clip pe Youtube, nu in postari cu corset de hashtag.
Si pentru ca e un jurnal inainte de Craciun, as putea lasa cateva notite pe marginea paginii.
La The Roomshowroom am ales sa imi iau un cadou de Craciun. Cat de mare e diferenta fata de magazinele cu mlastina textila sosita din Asia. E asa mare diferenta sa simti o haina croita si cusuta de un croitor, gandita de un designer inca efervescent si care poate face cumparaturi la acelasi supermarket ca mine.
La Guerlain au adus Advent Calendarul, pretul este un salar mediu pe economie. Economia romaneasca, fireste, care e sublima si la fel de absenta. As vrea sa cunosc persoanele care vor cumpara acea minunatie si sa stiu de ce au ales sa il cumpere.
Sunt atat de multe targuri de Craciun ce ar putea intra in seria talciocuri zgomotoase. Fetele cearta baietii ca nu le fac poze frumoase langa gablonturile de Craciun.
Pe unele strazi dorm spirite pariziene ascunse in ziduri reci. Cladiri ce par a fi neutralizate. Doar par. Sunt mai frumoase decat cladirile contemporane.
Mita Biciclista rade de unde o fi. Lumea a ramas tot la fel. Ea mergea pe bicicleta si se iubea cu boieri mari, dadea serate, citea nuvele, invata franceza si mergea la modista pentru rochii. Si femeile o urau. Isi arata gleznele si un pic pulpele mergand pe bicicleta. Azi fetele isi arata zona inghinala, un pic din vulva, dar vor sa nu fie sexualizate. Cheries, vreti pe Instagram sa se uite la voi doar medicii legisti?
Vreau sa fac si bine, dar vreau mai mult sa imi fac mie bine. As mai vrea un kimono de la The Roomshowroom in care sa ma imbrac cand voi avea mult de scris. Emotiile scrise cer tinuta. Dar e un pic cam imposibil.
Zilele acestea am si plans si am si ras. Si cam atat.
