Am vazut noul film Barbie. Inca nu am avut vreme sa vad Oppenheimer, insa pentru Oppenheimer imi voi lua jumatate de zi libera sa il savurez.
Barbie a fost un film vazut acasa, a aparut pe o platforma de filme unde platesc abonament, chiar nu mai stiu pe care. Nu am avut niciodata o papusa Barbie si le priveam ciudat in magazine.
Nu am inteles de ce atat de multe fete si mamici sunt disperate dupa aceste papusi care mie mi-au transmis mereu imaginea unei prostituate californiene. Nu am nimic cu prostituatele, le respect munca, munca lor chiar are sens in acest Univers, insa nu intelegeam de ce o fetita sa fie incantata de o femeie extrem de slaba, in miniatura, cu sanii evident construiti din chirurgie, cu acel par mai degraba oxigenat si cu niste picioare ireal de perfecte si care face tot ce poate sa placa barbatilor. Mai exact sa le placa fizic, sa ii incite doar sexual, nu ca asta ar fi rau, insa eu cred ca o fata copila sau adolescenta ar fi bine sa isi inceapa viziunea ei de femeie cu alta imagine in cap.
Mereu am avut senzatia unor sex toys privind la aceste papusi, seamana cu acele papusi gonflabile de care se face haz in diverse contexte ale adultilor.
Filmul pana la urma duce spre o idee buna, ca Barbie se umanizeaza, ca plange, ca are celulita si ca isi doreste sa aiba o viata in care sa se bucure de emotiile ei, nu doar sa le faca placere altora.
Plecand de la filmul acesta, m-am gandit ca am avut o perioada scurta in viata mea cand adoram culoarea roz. A fost o scurta epoca pink. Aveam cam 25 de ani, iar parul meu era foarte apropiat de stilul Barbie. Atat de mult adoram rozul ca aveam deux-pieces-uri roz cu care mergeam la birou, aveam posete roz, inclusiv un fel de pardesiu tot roz. La un moment dat, un barbat cu care mai ieseam, mi-a zis ca ii place ca ma imbrac cu atata roz, ii dau senzatia ca sunt un fel de papusa. Atunci am avut un switch major si am trecut pe gri si pe beige, culori cu care ma identific si azi.
Iar astazi, dupa 21 de ani de la epoca mea pink, incerc sa imi dau seama ce a fost in capul meu. Nu prea am poze de atunci ca nu existau inca telefoane sa faca poze, Social Media nu exista decat prin Hi5, daca va aduceti aminte. Insa retin cum combinam rozurile intre ele.
Pe undeva, eu cred ca fiecare femeie a trait mai mult sau mai putin sindromul pink sau sindromul Barbie. Eu am inventat acum in articol aceste ,,sindroame”.
E o chestie culturala sau mai degraba subculturala sa intri in zona aceea a femeilor ce sunt mereu pe placul barbatilor de un anumit fel. Adica a acelor barbati ce vor mai degraba o femeie ce arata foarte bine si atat. Nici nu mai conteaza restul. Si ar fi bine ca a lor Barbie, ma scuzati, a lor femeie, sa nu deschida gura decat pentru a zambi si a spune ceva bombonicios.
Identificam rozul cu feminitatea. Mai exact, ai o fetita, clar o imbraci in roz. E drept ca un copil chiar arata bine in roz. Apar atat de multe asocieri ce pornesc de la acest roz.
Astazi imi plac lucrurile roz, insa materializate in parfumuri, cosmetice. Haine roz probabil am maxim 2 tricouri pentru pilates.
Tind sa cred ca societatea nu va scapa de sindromul Barbie. Si stiu sigur ca in acest moment sunt mii si mii de femei ce isi pregatesc look-ul si atitudinea de Barbie sa placa unui barbat, unui Ken, care este si el eventual decorativ, iar ceea ce simt ei este de asemenea estetic, decorativ. Nu credeti? Va rog, deschideti Instagramul.
