Draga jurnalule de premenopauza, iti doresc zero bufeuri si niciun spasm muscular. Sa multumim industriei farmaceutice. Si eu sunt recunoscatoare pentru ca am la dispozitie suplimente si medicamente ce mi-au adus linistea. Si sunt recunoscatoare mie insami ca m-am impacat cu mine, cu corpul meu.
Am acceptat limitele mele. Am pus libertatea mea mai presus de orice. Si cand spun libertate, nu m-am eliberat de ceva anume din exterior, ci de angoasa asta ce ma agita in interior de a face mereu ceva. De a demonstra mereu ceva. Am reluat joaca. Da, imi place sa ma joc. Acum cateva zile desenam.
Cea mai mare bucurie, dupa ce am inceput terapia la psiholog, a fost ca am inceput sa ating zona aceea unde inteleg ca pot fi bine cu mine insami. Ca ma vad ca pe un compagnon simpatic.
Am inceput sa fiu mai creativa. Sa vad mai multa lumina in lucrurile pe care le fac, dar si in linistea in care nu fac nimic. Sa gandesc versuri in trafic. Sa ma gandesc daca Fourchette se scrie cu doi de ,,-t” sau nu. Sa ma bucur cand mananc un snitel.
Sunt si mai empatica si imi dau voie sa simt mai mult. E atat de interesant cum se percep emotiile oamenilor atunci cand le accepti si pe ale tale. Imi era frica de temerile mele, imi era rusine de anxietatile mele. Acum le vad firesti, umane, incep sa le controlez, sa le vad sensul sau sa le domolesc.
Premenopauza seamna un pic cu adolescenta si banuiesc ca ati mai vazut chestia asta scrisa pe undeva. E tot o explozie hormonala, o confuzie intre autoperceptie si ceea ce traiesti ca senzatii. Simt uneori ca am energie sa ma joc cu mingea, dar la doua ore simt ca as vrea sa dorm ca o pisica si cu o pisica in brate, Simt sa ma urc pe tocuri sau sa ma dau cu ruj cu sclipici, sa ma impopotonez cu margele si cercei.
Un jurnal de premenopauza este un manifest al meu pentru propria mea feminitate, energie, nebunie sau cum s-o numi. Este despre viata.
