Le spleen de Paris este titlul unei creatii literare semnate de Charles Baudelaire. Nu stiu cine ar putea scrie Le spleen de Bucarest, dar cred ca as putea incropi un text care sa fie putin parcimonios in emotii, putin excesiv in epitete aspre doar ca sa spun ca tot Bucurestiul mi se pare un murmur ascuns al unei amante cu minte agera ce viseaza sa fie intr-o zi la Paris cu cel ce ii mangaie ocazional pielea.
Bucurestiul e numit cu o modestie scrasnita printre dinti ,,Micul Paris”, dar si cu un usor iz ironic. E doar ceva din frumusetea Parisului sau si ceva din mizeria lui? Simandicosii spun ca la Paris e prea multa mizerie, prea multe excremente, miros de urina si ca hotelurile au camere mici. Nu stiu de ce nu ridica privirea de jos cand merg prin Paris si nu stiu prin ce zone ale Parisului merg. In Bucuresti am mai calcat in vreun excrement de catel, in Paris inca nu. Dar si in Bucuresti, plimbandu-ma pe Calea Victoriei sau pe Kiseleff, nu m-am confruntat cu asa ceva.
Doamne, cu estetica uratului a lui Baudelaire am ajuns de la Paris la rahat de caine, ce infamie.
La inceput de 2025, intr-o promenada pe Calea Victoriei, am trecut printr-un grup de turisti francezi ce analizau bisericile romanesti intr-o conversatie aprinsa. Erau doamne elegante, fara nici un logo la vedere si imi venea sa intind gatul sa le surprind mai bine parfumurile. Iar pe langa Capsa, un grup de turisti italieni vocalizau fara rezerva admiratia pentru femeile din Romania. Asadar, Calea Victoriei ne da o sansa sa scapam de un complex de Mic Paris si sa ne incantam de un oras ce si-a tinut destul respiratia in cei 50 de ani de intuneric.
Si de unde le spleen? De unde amarul si tristetea mixate cu plictiseala iritanta? Unii ar spune din saracie, altii din mediocritate, altii din seva balcanica ce se bate cap in cap cu aspiratiile occidentale.
Am un amic francez care mi-a spus ca atunci cand a venit in Bucuresti, acum vreo 20 de ani, a simtit ceva din stilul parizian, dar ca se simtea mult mai in siguranta pe Magheru la 3 dimineata decat pe Champs Elysees la aceeasi ora.
Alt francez mi-a spus ca s-a socat in Romania de cat de machiate sunt femeile de la prima ora. Imi spunea ca dimineata cand cobora la metrou, avea senzatia ca undeva se face o sedinta foto cu multe femei machiate pentru fotografii.
Bucurestiul este un paradox, insa are o doza mare de nervi de poet orgolios. Oamenii par ca se rastesc unii la altii, iar pe Calea Victoriei, acum multi ani, flecurile metalice ale patofilor cu toc pareau ca mi se rastesc si ele prin acel zgomot ce te zgaria pe creier.
Cat spleen, atata orgoliu, dar si candoare. Oamenii mai simt nevoia sa se rasteasca, mereu cineva se plange de borduri, apa calda, insa le spleen de Bucarest e fermecator. Recunosc insa ca as adora sa locuiesc in zona veche a Brasovului. Dar nu as avea Calea Victoriei.
