Am doua mari lacune. Nu am reusit sa citesc din Proust, In cautarea timpului pierdut, decat cateva fragmente, capitole. M-am simtit mereu incapabila sa descalcesc frazele interminabile. Si o alta lacuna este Calea Victoriei, o lacuna emotionala. Am vrut mereu sa traiesc ceva romantic si chiar romantios pe Calea Victoriei. Asta nu ar fi lacuna, cum poate nici prima, ci poate doar frustrari?
De cand am venit prima data in Bucuresti, Calea Victoriei m-a sedus necrutatoare. Intai era mai gri, dar mai stilata. Apoi usor actualizata, dar prea aglomerata. Apoi prea pustie. Acum prea pestrita.
Ieri, pe Calea Victoriei am trait un deja-vu sau un deja-senti. Marele actor Marcel Iures statea relaxat la una dintre masutele de la Capsa. Am inchis ochii si pentru cateva secunde am retrait multe alte momente cand tot pe Calea Victoriei sau in proximitatea ei m-am intersectat cu tot felul de artisti sau personalitati. Cele mai tulburatoare aparitii si care mi-au marcat primii ani ai tineretii, au fost intersectarile cu Adrian Pintea sau cu Stefan Iordache, fie pe str. Academiei, fie pe Calea Victoriei, fie in zona Teatrului National. Iti raman intiparite pe retina imagini si practic sabloane ideale ale masculinitatii. Iar apoi, mai aveam sansa sa ii vad in piese, pe scena diverselor teatre. Dar Calea Victoriei ramanea o scena permanenta si vie.
Oricat de mult imi place Parisul, eu Calea Victoriei nu o mai gasesc altundeva. E si istorie, si emotie, si romantism, si kitsch, si printi si cersetori, si mondene si doamne si tot iti poate oferi un oras pestrit ce se agata intre doua limite culturale si existentiale. Ai si arta, ai si mizerie, ai si culoare, dar si intuneric. Prozaic si seducator e fiecare colt. Ai paznicul plictisit de la Muzeul de Arta, dar si bellboy-ii cocheti de la Athenee-Palace.Te confrunti cu privirea seaca a bodyguarzilor de la Louis Vuitton, mereu intr-o panica mimata, dar si cu zambetul poetic al chelnerilor de la toate cafenelele ce copiaza cu gratie le cafes parisiens.
Fiecare plimbare amesteca ceva vechi cu ceva nou. Si mai descopar o curte, o cladire, un miros nou. Sau felul in care apune soarele trecand izbitor prin cupola Cladirii Cec, o bijuterie arhitecturala care te face sa te miri si sa zambesti un pic tamp. Mai incolo incep blocurile gri langa aceasta capodopera, iar in fata, la o cafenea cam kitschoasa niste baieti mananca cartofi prajiti. Dar e Calea Victoriei. Si nu ai cum sa regasesti vreun timp pierdut. Pentru ca vrei sa pierzi timp aici, sa te pierzi printre trecatori si parfumurile lor.
