Prima seara de decembrie pare sa vina atat de incarcata de vise colorate, cu ceva sclipici imaginar si dorinta de a ne lamuri ca totusi Mosul ala exista. Si desi ma duc spre o schimbare de prefix importanta, simt ca undeva viata imi va arata ca exista Mos Craciun.
Primul semn de anul acesta ca exista Mos Craciun, ar fi Pomponette. Ma scuzati, numele complet este Pomponette-Sophie Sushi. A fost un nume compus din toate dorintele primilor oameni care au adoptat-o. O pisica de pe strada, ce parea sa fie dedicata unui drum nu foarte placut in viata. Intr-o seara nu de decembrie, dar de toamna, de septembrie ploios, cineva a gasit-o uda si ametita de frig printre niste masini. Se gandea ea ca prima seara de decembrie va sta pe pernuta ei si va smotoci panglici satinate pentru cadourile de Craciun?
Al doilea semn, ar fi legatura din Pomponette si Max. Ceva mai frumos de atat nu am vazut. Si m-am bucurat ca Otilia, de la Cufarul cu parfum a venit sa ne fotografieze. Otilia adora animalele, este foarte atasata de fiecare fiinta si si dorea de mult sa-mi cunoasca rudele patrupede si cu ceva blanita suplimentara.
In prima seara de decembrie am si lucrat. Dar nu ma plang si stiti ca mereu am spus ca a avea de munca este o binecuvantare, adica inseamna ca poti fi independent, esti sanatos si poti sa iti asiguri cele necesare. Am invatat asta de bunici, de la parinti, sa fiu recunoscatoare pentru ca imi pot castiga traiul si sa fiu la adapost de grijile primare. Am trecut zilele trecute prin Pasajul Obor si m-a abordat un barbat de vreo 2 metri sa imi ceara bani de un bilet de metrou. Initial m-am speriat, oricum am plecat repede pentru ca evit aceste situatii, insa m-am gandit cat de norocoasa sunt ca imi pot castiga painea singura, chiar daca e uneori o paine mai modesta.
Stiu ca in epoca aceasta, si nu numai, este la moda si de ,,bon ton” sa te plangi ca nu ai bani, ca ,,vai, ce grea e viata asta“, insa uneori ma amuz sa vad ca cei ce se lamenteaza cel mai mult, sunt cei care vin obositi dupa ore de asteptat prin aeroporturile ,,de la Dubai” si care transpira in mall-uri de sacose.
Mergeam zilele trecute in tramvai si ascultam o doamna care povestea bucuroasa ca acum are doua cliente la care face menaj si uite asa le va face copiilor o surpriza de Craciun. Doamna era cocheta, nu ai fi spus ca face menaj si imi plac aceste situatii ce darama cliseele idioate. Suntem intr-o epoca in care ar trebui sa ingropam definitiv toate prejudecatile si cliseele. Vreau sa am libertatea sa nu fiu judecata si apreciata pentru ce haine port sau ce titlu am in CV. Vreau sa fiu apreciata ca stiu sa ascult, sa zambesc, sa fac un sandwich bun la 6 dimineata.
In ultima saptamana am tot ascultat o carte pe Voxa, Regina Maria, ultima dorinta de Tatiana Niculescu, in lectura Biancai Brad. Pana la urma suferinta ei cea mai mare a fost indepartarea de copii si suferinta ca femeie care trebuie sa isi accepte soarta. O mama indepartata de propriul fiu, doar din ambitii politice, ramane cu suferinta primara ca este scoasa din ecuatia unei legaturi atat de puternice.
Si astazi m-am dat cu o combinatie de parfumuri interesanta, body spray Ange ou Demon de la Givenchy si Habit Rouge l’Eau de la Guerlain.
O seara de decembrie care inca nu este gata si imi place asta cel mai mult la aceasta luna. Ca serile sunt lungi si se intalnesc cu ciocolata calda sau cu ceaiul de la micul dejun.
