A fi mama nu e de ajuns pentru a te simti un adult implinit sau o femeie care sa se cunoasca cu adevarat. Maternitatea ajunge sa fie o incercare, desi uneori extrem de dorita.
Suntem intr-o epoca a extremelor, a mamelor minore si a mamelor ce cu greu reusesc sa mai faca un copil cu putin timp inainte de a face 40 de ani.
Copiii au fost mereu intr-o ecuatie instabila. Fie sunt doriti cu adevarat, asa cum e firesc, mai ales pentru noi ce ne consideram fiinte superioare. Fie nu sunt doriti, dar ii facem de nevoie si pentru ca asa trebuie. Fie sunt folositi moneda de schimb, validare a pozitiei in cuplu, santaj. Sunt si multi copii nedoriti, veniti dintr-un incident sau dintr-un egoism si crescuti apoi toata viata cu povara nevazuta a unui avorton care a devenit totusi fiinta.
Suntem si intr-o epoca cand confuzia din filozofiile de ,,parenting” ajung sa distruga mame si copii. Mame puse sub lupa unei perfectiuni absurde si copii lasati intr-o libertate inutila ce ii transforma in monstri.
Mi-au placut dintotdeauna copiii si stiam ca imi doresc. Mi-am dorit mereu mai multi copii. Insa momentul cand realizezi exact ce e in sufletul tau este cand si apare sarcina. In primele ore cand iti tii copilul in brate, intelegi ca nimic nu mai e la fel si practic tu ca fiinta devii altceva. Si a fi mama nu e de ajuns, atunci devine si mai clar.
De la zi la zi si de la luna la luna, o mama indiferent cum este, realizeaza in sufletul ei ca un copil este o alta fiinta si ca nu e treaba lui sa ii aduca ceva ce ea nu are. Evident ca sunt si situatii ingrate in care copilul este pus ca termen al relatiei, este vazut ca sursa de venit, ca alte doua brate ce vor munci sau ca o validare a ceva din persoana mamei. Iar atunci mama isi pierde complet functia ei de a fi o sursa de viata pentru propriul copil. Sunt mame care parca vor sa isi ia viata inapoi.
In viata asta se pare ca o singura data mi-a fost dat sa fiu mama si am decis apoi rational si emotional ca nu vreau si nici nu imi doresc un alt copil. Iar asta e o alegere atat de personala si de non-discutabila incat si daca as explica tot nu ar intelege nimeni. Cea mai mare dorinta, inca dinainte sa raman insarcinata, a fost sa fiu aleasa de un suflet care sa iubeasca libertatea. E un lucru pe care si eu mi l-am dorit mereu, insa de care am suferit amarnic pana la final de adolescenta.
Si aici as vrea sa fac o diferenta intre a creste un copil in spiritul libertatii necesare unui copil si a-l creste intr-o paradigma unde nu exista negare si limite. Nu cred deloc in aberatiile din ceea ce se numeste azi parenting – cine a inventat aceasta pseudo-stiinta? Am auzit teoria grea si stupida de a nu spune copilului nu. Este o aberatie majora. In libertatea reala, un individ trebuie sa stie mereu ca exista o limita a propriei libertati care se opreste unde incepe libertatea celuilalt.
Ca atare, mi-am invatat copilul de mic ca da, toata casa este a lui, se poate juca unde doreste, insa seara strangem jucariile la loc si le punem in spatiul dedicat lui, pentru ca si mama isi pune hainele in dulapul ei si tata la fel. De asemenea, ca nu punem jucarii pe aragaz sau in frigider pentru ca nu e ok si igienic. Negatia face parte din viata noastra de cand ne nastem si pana murim, Practic traim intre doua limite profund antonime, nastere si moarte, iar intre ele este viata.
Eu nu stiu cum este a fi mama. Eu stiu despre mine cum sunt mama. Si se fac 14 ani de cand invat asta zi de zi, nu mereu cu usurinta.
Stiu ca astazi sunt multe probleme de fertilitate in cazul femeilor ce au depasit un prag de 34-36 de ani. E momentul cand o femeie se simte pregatita in epoca de azi sa aduca un copil pe lume. Evident ca e ideal din punct de vedere fiziologic ca asta sa se intample mai repede. Insa nu e mereu posibil pentru ca, daca tot am vrut sa fim ,,egale”, azi facem multe scoli, cariera, bani, pierdem, suferim si ajungem ca in ajunul celor 40 de ani problematici sa ne dorim acel copil.
Exista apoi o stigmatizare sociala: cum adica, esti maritata si nu ai copii? Ai trecut de 30 si nu ai copii? De ce ai pisica si nu ai copil? A, ai facut atatia ani sex si nu ai ramas gravida niciodata? Vai, dar de ce ai facut avort? Un bombardament de intrebari puse direct sau indirect ca zgaraie sufletul. De asta ma ingrozesc de tendintele extremiste ce apar azi si – culmea! – mai sunt sustinute si de femei, legate de interzicere avort sau de a fi judecata ca femeie dupa numarul de copii adusi pe lume.
Copilul nu iti va implini viata daca tu nu stii sa faci asta, nu pune o povara asa grea pe umerii lui. Nu il obliga sa iti fie sprijin in probleme care il depasesc, nu are nevoie sa stie cate ,,sacrificii” ai facut tu ca el sa fie, cum ai ramas in relatie cu ,,tat-su” doar ca el la serbarea de la scoala sa apara cu mama si cu tata in poza. Copilul nu va face ca viata de cuplu sa fie mai buna, el nu are legatura cu asta.
Eu ca individ am evolutia mea, bucurille si probleme mele si nu au legatura cu copilul. Daca nu pot fi fericita mereu, nu e din cauza lui. Ceea ce sunt eu ca individ matur nu deriva din calitatea de mama, decat in extrem de mica masura. Copilul imi este deopotriva un fel de barometru existential si acea sursa de ganduri sau de multumire sufleteasca. Insa efortul meu e sa tin limita intre libertate si atasament.
M-a intrebat cineva la un eveniment acum niste ani cum mi-am educat eu asa frumos copilul, ca sta cuminte la prezentari, ca stie sa spuna buna ziua, imi zice ,,cred ca ai mers la ceva coach” si am zis ,,da, animalele“. Toate animalele din viata mea m-au invatat concret cum trebuie sa imi cresc un copil pe partea asta strict instinctuala si apoi de la bunicii materni am inteles ce vrea de fapt un copil de la familia lui. Un excelent coach pe alaptare au fost pisicile pe care le-am vazut ani de zile si scroafele care fatau in curtea bunicilor paterni. Atat.
