Numar zilele pana la implinirea celor 41 de ani, asa ca am zis ca e momentul sa va spun daca cei 40 de ani mi-au adus vreo revelatie sau daca am simtit ca o schimbare de prefix asa majora are consecinte sau nu.

In primul rand as spune ca trecerea de la prefixul 3 la cel 4 inseamna ceva mai mult decat multe alte schimbari de prefix. Realitatea spune clar ca tineretea s-a cam sfarsit si ca maturitatea trebuie primita, oricum ar fi ea. Am vazut de-a lungul anilor diferente enorme intre felul de a fi si de a privi varsta de 40 de ani. Dar per total sa stiti ca este prima confruntare cu greutatea unor ani. Totodata este si o liniste dupa o furtuna lunga. La 40 de ani chiar sunt asa cum sunt eu, acum nu ma mai prea intereseaza competitia nici cu mine, nici cu altii, ci am inteles in sfarsit ca asta e, asta sunt, asta e ce pot face. Sa zicem ca e primul armistitiu cu sinele, chiar as zice prima intelegere a iubirii de sine la modul cel mai concret cu putinta. E momentul cand apreciez un moment de liniste, un moment al meu, cand stiu ca daca eu nu imi creez un moment de bucurie, liniste etc, nu o sa il primesc din alta parte. E primul moment al unui egoism asumat si echilibrat. la 40 de ani nu prea ma mai joc cu resursele mele si tin sa ma bucur eu de ele.

Imi spun multi ca nu imi arat varsta. In mare parte nu pot sa spun ca o simt, adica nu cum credeam eu. Oboseala vine pentru ca incerc sa mai fac lucruri asa cum le faceam candva. Daca as intelege mereu ritmul meu de acum, ar fi minunat. Cei mai in varsta mi-au zis ca ma voi obisnui rapid ca “repede” poate insemna si o ora, nu zece minute, asa ca am inceput sa apreciez timpul si mai mult ca si resursa.

Si la 40 de ani te poti apuca de lucruri pe care ti le doreai la 15 sau la 20 de ani, totul e sa o iei in ritmul de acum. M-am apucat recent de un sport, inca nu v-am spus foarte multe, insa inteleg ca ceea ce fac acum e chiar pentru mine, nu pentru performante, depasiri de sine. Ma bucur ca ma duc si ca pot tine un ritm decent.

Sunt multe lucruri pe care nu le-am facut si mi-am dat seama ca nici nu le doream de fapt. Acele topuri cu lucruri de facut pana la o anumita varsta doar ma fac sa zambesc si atat. Vorba lui Creanga:  Care nici frumos pana la 20 de ani, nici cuminte pana la 30, si nici bogat pana la 40 nu m-am facut. Dar poti gasi atatea alte lucruri care sa te reprezinte si sa te bucure. Pot fi si altceva decat frumoasa, desteapta si bogata. Adica cliseele astea permanente de sute de ani nu sunt neaparat si pentru mine.

Incepe sa nu imi prea mai placa machiajul, ceea ce era de asteptat, si il folosesc atat cat sa fac o mica imbunatatire a aspectului general la care lucrez mai mult cu partea de ingrijire. La partea de ingrijire pot concluziona ca cei peste 20 de ani de grija fata de ten acum isi spun clar cuvantul. Regret acei ani cand m-am spalat cu sapun pe fata, ca asa era moda, dar de pe la 20 de ani am devenit o impatimita a cremelor de fata si asta azi se vede. Regret si anii cand consumam creioanele negre de ochi ca si pasta de dinti, dar e bine ca m-am oprit la timp. Totodata nu sunt o femeie care sa se simta bine la salon sau la coafor. Am o anumita chestie vis-a-vis de intimitate la modul ca tin mult la pielea mea, ca sa zic asa. Si prefer sa am placerea sa am eu grija de ea. Si astazi sunt foarte convinsa ca mai bine te dai cu crema decat nu, ca demachierea e sfanta si ca nu se face de parca ai curata gresia, ca pielea raspunde frumos daca o tratezi frumos. Si ca e nevoie de rabdare, nici o crema, fie ea Sisley, Sensai sau Paula’s Choice nu este un miracol.

Pot sa imi fac multe autocritici, ca nu am facut aia, cealalta, ca nu am mers si acolo, ca nu am acceptat provocarea x. Am inteles insa ca viata nu poate avea cresteri si momente de fericire, fara momente de cadere si de resemnare. Am inteles ca nu poti avea tot si ca acele comparatii cu exemplele din carti de genul ,,ea a facut aia si aia” nu au nici o consistenta. Niciodata nu am de unde sa stiu ca ceea ce vad ca si plus la cineva nu ar putea fi cumva un minus pentru mine insami. Si asta imi aduce aminte de un moment din viata cand am primit niste semne foarte clare, ca trebuie sa duc atat cat pot duce, nu cat cred altii ca pot duce. Sunt un om cu sensibilitatile mele. Partea asta de simtire, de sensibilitate o am ceva mai crescuta si asta mi s-a confirmat si medical, asta sunt, m-am obisnuit sa ma simt uneori si sa actionez ca un barometru. Adica sa arat la milimetru schimbari de stari si senzatii. De aici pasiunea pentru parfumuri s-a hranit extrem de bine si ma face sa ma simt mult prea bine ca sa ma mai irosesc pe altceva.

Mare lucru nu am invatat pana la 40 de ani, sa stiti. Nu am devenit vreo inteleapta, vreo femeie puternica si foarte sigura pe ea. Sunt pur si simplu eu, cu o liniste in plus fata de nebunia anilor cand efervescenta fireasca te duce catre tot felul de lucruri. Nu simt ca m-am “babit”, ci doar sunt mai lenta in deciziile care nu imi plac si foarte rapida si emotionala in deciziile care imi plac. O, da, pai nu mai e timp de pierdut. Ca atare stau si pun deoparte sa achizitionez primul vintage Guerlain mai valoros si am renuntat la poseta noua sau alte carpe pe care oricum le voi arunca peste vreo 3-4 ani. Cred ca de la parfumuri am inteles care e treaba cu timpul, cu trecerea lui, cu maturizarea. Sincera sa fiu as putea ramane cu 3 tricouri si doua perechi de blugi, dar sa am un Shalimar in sticla de baccarat sau un Vol de Nuit de acum niste zeci de ani. Cred ca asa am realizat ca valoarea unui lucru vine din sentimentele pe care mi le aduce.

Ce am invatat pana la 40 de ani? Cred ca nu ati gasit mare lucru asa ca si “action points”. Nu am ce sa va spun despre construirea vreunui succes, a vreunei averi, despre cucerirea vreunei etichete. Chiar ma gandeam la familia Guerlain, cate drame, cate destine, astazi zac sub cheia unei corporatii cinice si Jean Paul Guerlain si-a luat-o peste ochi pentru ca a scos o gogoasa antirasista la un interviu, chestie pe care eu am vazut-o ca un mic semn de senilitate pe care in nici un caz nu as fi amendat-o. Omul era prea batran sa mai se tina de interviuri simandicoase. Trebuia lasat in laboratorul lui. Nu tarat sub reflectoare unde sincera sa fiu, de panica, poti spune multe aberatii.

Pozele sunt facute de Alina Botica, un fotograf super bun pe partea de portet si m-a scos asa de bine incat chiar ca poza asta va ramane ca si un semn pentru mine cum eram la 40 de ani.

Written by Ana Maria Tatucu