Two people holding hands together with love and warmth on wooden table

Ganduri de final de an 2020

La final de 2020 cred ca toti cei ce traim pe acest pamant avem niste mari confuzii, niste resetari de valori si un nou barometru al fricii. Frica de moarte este culmea cea care activeaza cel mai bine supravietuirea, dar raportarea la moarte este un tabu.

Acum nu multa vreme, din lumea asta pleca cineva extrem de drag mie. Masa de la care scriu acum acest articol a fost o masa la care multe discutii am avut cu bunica mea, am ras, ne-am intristat, apoi discutia finala a fost scurta si onesta. Nu am putut sa o mint niciodata, iar si pe final cand ea m-a intrebat daca acela e finalul, i-am spus ca da, dar ca fiecare va avea un final. Si i-am mai spus ca sunt langa ea.

Stau cu telefonul langa mine pe care il cam antipatizez in perioada asta. Peste vreo ora ma duc sa intru in schimbul 2 sau 3, ce mai conteaza un numar. Un alt om extrem de apropiat pare sa isi pregateasca aripile pentru un drum. In ultimii ani cred din ce in ce mai mult in succesiunea de vieti. Stiu ca nu e tocmai crestin si acceptabil sa crezi in vieti multiple.  Dar din ce in ce cred mai mult in credinta libera, asumata si in acceptarea a tot ceea ce pleaca din iubire si in rejectarea a tot ce pleaca din vanitate. Pot sa ma rog la un copac sau la cer sau catre aerul pe care il respir. Fie ca in minte imi suna Dojokun sau Tatal Nostru, pentru mine este acelasi lucru.

E foarte greu sa mai ai o conversatie sau o legatura simpla cu un om care stie ca pleaca. Eu nu am putut niciodata sa amagesc si sa spun ,,lasa ca va fi bine”, insa spun mereu ,,sunt langa tine”. Stiu ca o prezenta nesufocanta e mai buna.

Societatea de azi ne incarca de consumerism pe tema nasterii, a nuntilor si chiar a mortii ca ritual. Insa nu ne educa sa dam fiecarui moment ceea ce are sens. Nu te invata nimeni cum sa mori sau cum sa te comporti cu un muribund. Sunt credinte arhaice, considerate pagane in mod stupid, unde omul era invatat si lasat sa isi duca instinctul si apoi sa isi ia trecerea spre alta lume ca pe un alt pas, nu ca pe o suferinta. Bunica mea imi spunea sa nu stie cei mai tineri si mai fragili cat era ea de rau. I-am spus ca fiecare trebuie sa stie ceea ce traim toti. Toata aceasta supraprotejare, mascare si estetizare ne sufoca.

Nu stiu daca voi mai scrie ceva pe acest blog pana la final de 2020, nu stiu cum voi intra in 2021. Invat insa sa vad prezentul din ce in ce mai bine. Fiecare moarte este o lectie pentru cei ce inca au sansa la viata si din disparitiile celor foarte dragi eu am invatat foarte multe, uneori niste lectii atat de clare cum nu am primit din multe lecturi.

Am invatat in ultimii ani ca atunci cand eu ma bucur de ceva sa constientizez ca undeva intr-un colt de lume cineva plange, sa las un gand bun in energia acestei lumi sa ajunga si la acel cineva. Cam asta fac, multumind zilnic pentru ceea ce am si spunand simplu ca trimit un gand bun catre cine vrea sa primeasca.

Craciunul mi-a placut mereu din perspectiva acelei pauze care vine si te obliga sa vezi lucrurile cu adevarat bune pe care le ai. Insasi capacitatea de a vedea asta mi se pare cel mai mare dar. Fireste ca inca ma cramponez in diverse maruntisuri, insa de ceva vreme sunt pe un drum nou, simplu si bun. Iar pentru asta le multumesc inca o data bunicilor mei, oriunde ar fi spiritul si energia lor. Sa ne bucuram de ceea ce suntem si de prezent.

 

Sursa poza: freepik