Inceputul acestui an 2021 pus strict sub lupa arata ciudat. Nu as vrea sa va incarc imaginea celor care intrati aici, pe un blog de frumusete. Daca mi-ati urmarit ultimul vlogmas, ati aflat ca nu e cea mai buna perioada, insa e o etapa pe care toti o trecem. Pierderea unuia dintre parinti, indiferent de circumstante, este un dezechilibru, un moment de oprire, de intrebari, de confuzii. La ora cand va scriu inca tatal meu este in viata, in ceea ce a mai ramas din viata lui.
Nu avem o cultura a mortii prea ajutatoare. Traditia ne forteaza sa fim tristi, sa fim epuizati, sa ne sacrificam. E apoi legatura de sange pe care nu ai cum sa o negi. E apoi impartirea intre viata mea, care trebuie sa mearga inainte cat se poate de firesc, si parcurgerea unor obligatii morale. Suntem de mici educati sa ne fie frica de moarte si sa o privim ca pe un bilant dur. Sunt culturi unde indivizii sunt educati de mici sa priveasca moartea ca pe o trecere si sa se pregateasca sa o intuiasca, sa o aseze pe un fagas, sa nu se opuna revoltati. Pana la urma singura certitudine in viata este ca vom muri.
Pe de alta parte, ma asteapta multe lucruri de facut, munca, educare, autoeducare si continuitate in tot ce fac.
Am cateva pachete cu cosmetice sosite in urma mea despre care o sa va povestesc mai degraba pe Youtube. Nu am stare acum de ele. Dar, desi a fost si este o perioada confuza, trista, nu am renuntat in a avea grija de mine.
Un lucru l-am invatat dur si pe pielea mea, cand pici jos esti singur. Te poti ridica din resursele tale.
Cei peste doi ani de terapie dupa o depresie pe care am temut-o cumplit au fost o scoala reala pentru mine. Cei peste doi ani de shotokan m-au invatat sa accept durerea, umilinta si infrangerea ca apoi sa ma ridic si sa ma inclin celui din fata mea. In capul meu este un amestec de credinta crestina si budista, am invatat sa culeg din fiecare lucru legat de credinta ceva bun. Nu am prejudecati, nu am limitari, cred de la zi la zi in misiunea de a ne neutraliza vanitatea ca sa crestem credinta si fericirea reala.
Am invatat sa spun nu, cel mai greu lucru din viata mea. Uneori ma doare efectiv carnea cand spun NU la ceva sau cuiva, la ceva ce eu simt ca nu e pentru mine sau pe care l-as accepta de complezenta sau de obligatie impovarandu-l si pe cel din fata mea cu o generozitate fatarnica. Stiu ca cea mai mare minune palpabila pentru mine sunt eu si ceea ce simt. Ca atare nu caut cai verzi pe pereti si am asteptari doar de la mine. Si oamenii care chiar imi sunt aproape vin singuri si vin natural. Ce sa mai spun de animale. Maturizandu-ma, an de an, inteleg ca fiintele cu adevarat ,,superioare” pe lumea asta sunt animalele. Sunt cele ce au facut doar firesc, natural, normal. Sunt fiinte umane ce ar trebui sa se incline si in fata unui gandac de bucatarie , considerat un parazit al asezarilor urbane distrugatoare.
Am incheiat anul 2020 si am inceput anul in casa facuta si locuita candva de bunicii mei. Casele facute candva de mana omului chiar au suflet. Mi-as dori maxim o asemenea casa si pentru mine si nepotii mei. Nu o vila, nu o facatura de asta moderna care da bine in poze si pe Instagram, ci pe o casa pe care sa o simt ca o continuitate in material a ceea ce spun prin casa si familie.
Asa era si casa bunicilor paterni, unde nu am stat asa mult ca erau departe ca distanta, insa unde in pereti se formasera gauri, adancituri ce insemnau ceva. Era undeva o gaura pe care seara intra un soricel. Nu le spuneam bunicilor ca sa nu infunde gaura cu pricina, insa am o banuiala ca ei stiau ca eu asteptam noaptea vizita soricelului. Iar pragurile de la grajd sau de la fanar erau tocite de pasii lor. Aveau un instrument cu care scoteau boabele de porumb de pe coceni, acela, desi metalic, luase forma mainilor bunicului meu.
Incep anul hranita de amintiri extrem de frumoase si vreau sa raman cu ele in minte si in suflet. Nu e o stare de melancolie, din contra, e senzatia aceea pe care o avem cand gasim ceva frumos si pretios intr-un sertar, desi credeam acel lucru pierdut. Unii pleaca, altii vin, conteaza ce traiesti tu, ce energie dai si ce primesti.
2021 nu va fi un an usor, sa fim realisti. Pandemia e inca aici, lasa si aduce efecte. Pe de alta parte, sa fim optimisti. Trebuie doar sa fim precauti si cu rabdare. Nu ne trimite nimeni la razboi, nu e foamete, oamenii inca posteaza poze funny despre corona, deci sa lasam mofturile in sertar. Adevaratele probleme insa inca exista, de ani si ani. Si poate ca pe ele ar trebui sa ne concentram fiecare in patratica lui. Cand vad inca lamentarile celor ce nu pot calatori sau sunt obligati sa stea in casa atatea zile, sa suporte lectiile online ale copiilor sau jobul online al celuilalt, mi se pare ca suntem niste fiinte prea alintate. Stateam de vorba cu asistenta medicala care ne mai ajuta cu tratamentul pentru tata si fix cand pregatea o perfuzie, o suna o colega din spital cu o situatie mai delicata, in urgenta era un copil orfan cu Covid si nu au procedura clara pentru asta. Au rezolvat si am inteles ca era ok, semne usoare, insa un copil orfan nu e o problema usoara. Societatea asta umana, care se da atat de rafinata si civilizata si obsedata de gablonturi, produce anual milioane de orfani. Va rog sa intrebati gandacul de bucatarie cum isi pazeste puzderia de pui. Sau pe lupoaica, chiar pe hiena femela. Asta spune tot despre om, e singura fiinta ce isi abandoneaza copilul nu prin moarte sau neputinta fizica, ci prin vointa, ceea ce mi se pare macabru.
2021 o sa ne aduca revelatii bune, o sa ne aduca echilibru, iar binele vine la cel pregatit sa il primeasca.
