Jurnalul de premenopauza continua cu o etapa buna. E un fel de armistitiu. Mai exact o etapa neutra in care am acceptat ca sunt lucruri care chiar nu depind de nimeni si de nimic. Trebuie sa le las sa se intample si asta e.
Stiti ca sunt noile teorii, sa vezi numai partea buna a lucrurilor. Sa incerci o exaltare pozitiva la orice sut in fund. Dar nu, am aflat ca nu e sanatos sa fii tot timpul in cautarea pozitivului. Uneori trebuie sa privesti si lucrurile mai putin bune direct, sa le iei ca atare, sa le lasi sa se desfasoare cu un control doar la nivel de supravietuire si atat.
M-am obisnuit cu limitarile pe care mi le impune corpul meu acum. Si de data asta am inteles ca rabufnirea lui trebuie lasata sa se desfasoare. Evident ca sunt recunoscatoare ca sunt lucruri controlabile si tratabile cu suplimente, pastile, odihna. Mai grea este intelegerea cu sufletul.
Am avut o prietena, care din pacate nu mai e, si spunea ca depresia e mai urata decat cancerul. Ea facea chimioterapie si spunea ca macar stie ca se duce acolo, ii e greata dupa, ii este rau, dar boala grea se duce. Mai rau era pentru cei din jurul ei ce luptau cu demonii neputintei. Iar atunci cand suferinta se transforma in amaraciune, nu ai cum sa gasesti o pastila si sa indici un punct nevralgic.
Zilele se aduna si le simt ca pe un drum. Stiu insa ca e un drum spre bine.
Mai greu imi este cu iesirea din ritm. Si cu senzatia de izolare. O iesire prin cartier, un drum scurt la un supermarket mic, pentru ca nu mai suport magazinele mari si cam atat. Rabdare, liniste si asteptare. Si uneori e greu sa vezi ca oamenii te uita sau te scot din programul lor pentru ca nu mai corespunzi la cerintele lor, uitand poate ca si eu candva am fost alaturi, chiar daca a insemnat sa ies din ritmul meu.
Ce am inteles in perioada asta, mai mult ca altadata, este ca fiecare isi vede de drumul lui. Daca drumul tau e plin numai cu chestii vesele, oamenii vin sa culeaga ce ai si tu, sa rupa ceva din ce ai. Daca nu au ce, se duc la altii care au. Este ok, am experimentat asta nu doar o data si acum in terapie cand merg, invat poate o cale sa ma detasez de cei ce chiar stau alaturi doar artificial. Practic incep sa inteleg ca marele atasament trebuie sa fie intre mine cu mine si atat.
Jurnalul de premenopauza va continua si oarecum e un exercitiu bun. Scriind aceste articole, imi fac ca un fel de concentrare pentru gandurile ce imi vuiesc in cap zile si zile. Mi-e si mai greu sa citesc uneori, ma ajuta insa ascultatul de carti pe Voxa. Mai caut filme vechi.
Pe langa Max si Panda, cu care oricum petreceam mult timp, incerc sa gasesc echilibrul in a fi doar eu cu mine. Demonii unei angoase cunoscute imi tot dau tarcoale. Si e greu nu de acceptat imbatranirea, ci neputinta. Mereu am crezut ca fie si batrana si cu probleme fizice pot fi mai solida, insa inceputul cred ca e greu. Femeile mai in varsta, inclusiv medicii la care am mai mers, imi spun diverse probleme din propria experienta cu intrarea la menopauza. Si fiecare imi spune ca o sa treaca si ca vor veni altele. Important e sa fie mereu trecere, rabdare si acceptare. Si mereu cautarea lucrurilor care ma pot ajuta.
