2019 este anul in care eu am invatat cu adevarat sa pierd. Desi, daca vreau sa prezint fapte cu realizari profesionale, personale, balarii de astea numerice, am multe de zis. Insa eu am in continuare un credo al meu personal ca acele reusite care sunt doar niste chestii punctuale si matematice trebuie lasate acolo unde sunt si mers mai departe. Legat de beauty blogging, am niste aparitii in presa, am luat un premiu in zona asta a blogosferei de beauty, m-au recunoscut oameni pe strada, in fine, nimic de zis, flatant, frumos, ca un desert cu ciocolata neagra pentru emotii.
Pe mine pe partea de blog m-au bucurat doua chestii: articolul colectiv in care adun impresii de la multi oameni cu legatura cu zona parfumurilor despre parfumul privit ca adictie – stiu ca nu a fost asa citit, dar nu asta conteaza, mie mi-a placut maxim sa il fac – si intalnirile fizice cu cativa dintre voi, intalniri pe care le-as fi repetat mai des daca ar tine de mine, mai exact acele fan meetings. ca asa se numesc in vocabularul de blogosfera.
Fac acest articol pentru ca eu cred mult in capacitatea omului de a spune NU, de ,,a muri”, la modul figurat, ca sa poata renaste. Nu e ideea mea, nu o stiu de ieri de azi, am descoperit-o citind mult Osho cam de pe cand aveam 31-32 de ani. Atunci nu prea am inteles, insa treptat am inteles. Niu fara durere, sa o spun pana la capat.
Stiti sau daca nu stiti va spun ca am facut un clip in care am vorbit despre mediocritate, de fapt cred ca in mai multe clipuri spun asta. Clipuri in care am spus raspicat ca sunt un om mediocru din toate punctele de vedere, dar asta nu ma impiedica sa fiu eu si sa ma bucur eu de ceea ce sunt.
Renunt treptat la ideea de competitivitate si am renuntat uneori asa mult pe anumite zone incat am avut oameni apropiati care initial nu stiau ce se intampla. A, unii au si plecat din zona mea de anturaj, dar e tare bine. Exista un proverb in franceza, ,,mieux seul que mal accompagne”, adica ,,mai bine singur decat prost insotit”.
Am avut si o mare pierdere personala, moartea bunicii mele materne, moment care pentru mine a insemnat momentul final al ideii de copilarie pentru mine. Da , suna ciudat sa spui asta la 42 de ani. Insa, cand ai o copilarie de cosmar, tot ce iti doresti este oarecum sa o retraiesti cumva. Deci am inteles ca acest capitol al copilariei trebuie inchis definitiv. Dar asta inseamna clar ca undeva incep un capitol frumos, anume al maturitatii pe care mi-l fac exact asa cum vreau eu. Si sa stiti ca nu ma grabesc deloc, deloc nu am de ce sa ma grabesc.
Si ca sa radem un pic, da, am mai pierdut niste fermitate ici-colo, dar am niste riduri asa elegante, ce mai conteaza?
