Te-am mintit. Mi-a fost mai frica decat credeam.
In urma noastra cadeau sperante.
In urma lor plangeau ranile pietrelor,
In mintea mea cresteau monstri rosii.
Undeva inflorea viata intr-un croissant.
Intr-un pat defait sous un toit parisien,
Acolo unde poetii rusi se retrag sa fie boemi,
Unde pictorii prigoniti scrijelesc nuduri pentru o paine.
Daca as fi iubit mai mult, daca as fi trait mai mult,
Daca te-as fi ironizat prin flori albe
Si as fi ras, ti-as fi citit in palme
Ca maine avem inca o zi pentru noi.
Am norocul sa ma pot detasa mental prin poezie si propriile fantasme de cate ori imi este frica. Am exersat frica de foarte de timpuriu. Incepand de la teama copilului lasat singur si pana la teama femeii de propria feminitate.
Nu am sa fiu niciodata o eroina, urasc ideea de sacrificiu si martirizare. Imi plac oamenii vii, plini de viata, care rad, care vorbesc cu toate vocalele. Care stiu sa deseneze inimioare pe un geam aburit si care isi uita morala intr-un biletel de amor.
Lumea pare scindata intre o Anna Karenina si o Ema Bovary, ambele imorale, ambele sinucigase. Lumea te condamna si in secolul XXI daca iubesti prea mult. Asa ca se tine de razboi. E mai cutremurator si mai avansat. Nu ai cum sa schimbi un mental general pentru care imoralitatea de maidan e mai de speriat decat imoralitatea de a ucide un copil lansand bombe uriase dintr-un avion condus de alt copil. Cati virgini vor muri in acest razboi? Cata ura o sa se infiripe iar in ADN-ul viitorilor adulti? Unde mai e iubirea?
