Jurnalul de premenopauza continua. Iar asta ma bucura mai mult decat credeam. In pagina de jurnal de astazi va vorbesc de schimbarea pe care o simt in tot corpul. Sunt mai lenta. Pentru prima data in viata mea am inteles ce este odihna, de a te misca usor, gratios. De a-mi acorda timp. Mie, doar mie.
Daca ani de zile, zeci de ani, am fost obisnuita sa fac totul repede, cat mai repede, intr-o acerba competitie cu mine insami, acum am un fel de voluptate de melc. Si mi-am dat seama ca asta e frumusetea femeilor cu parul alb si riduri adanci. Se misca incet, au un balet dizolvat in durerile articulare. Am inteles si ce spunea Catherine Deneuve legat de fata si … fund. Ca dupa 50 de ani, trebuie sa te hotarasti ce prioritate ai, fata sau fundul, ca nu poti avea un fund slabanog si o fata rotunda si luminoasa. Si cred ca e pentru prima data in viata mea cand nu ma mai simt complexata ca fundul meu e ceva mai mare ca proportii fata de corp.
Si aici e un fapt interesant, un pic de grasime in plus ajuta la mentinerea unei secretii de estrogen, chiar si dupa ce intri la menopauza. Si ascultand atatea podcasturi cu ginecologi si endocrinologi, imi dau seama ca obsesia asta de a slabi in cazul femeilor e cam periculoasa.
Vorbeam zilele trecute cu cineva care a fost personal trainer si spunea acelasi lucru, ca e important ca o femeie sa fie mobila, flexibila, sa se miste usor, nu sa fie foarte slaba si cu muschii prea dezvoltati. Un echilibru cere corpul femeii, oare mai stiu sa i-l dau? Simt ca abia acum incep sa inteleg care e treaba asta cu echilibrul.
Ieri am postat niste stories pe Instagram si am spus ca in sfarsit imi place corpul meu. A fost nevoie de 48 de ani, diverse tratamente, mii si mii de lei cheltuiti pe medici, psihologi. Si a venit pacea. In istoria mea, razboiul s-a incheiat definitiv.
Am inteles in sfarsit, dupa 7 ani de shotokan traditional, ca lupta cu mine insami doar eu o decid si ca e cea mai grea. Culmea, acum cand corpul meu, din punct de vedere fizic, nu prea mai duce antrenamentele. Insa ce ma face sa ma simt bine, este ca shotokan traditional se poate face intr-un mod coerent si la 80 de ani. Chiar si la mai mult. Si pentru prima data nu ma mai grabesc nici aici. Imi pusesem un target, ca la 50 de ani sa am o anumita centura. Acum zic pur si simplu ca ma simt pregatita sa o iau de la capat.
As mai vrea sa adopt niste animale. Iar in mintea mea se tes planuri care sa creeze nise de monetizare. Pentru ca intr-o casa mica unde mai exista atatea suflete, e imatur si stupid sa mai iau un animal. Dar am rabdare si aici. Dorinta mea ar fi insa ca adaposturile de animale sa se transforme in muzee de arta contemporana, sa nu mai fie nevoie de ele. Aici imi aduc aminte de un reportaj vazut despre niste insule unde traieste o populatie unde doctorii se plictisesc, pentru ca oamenii sunt prea bine cu ei insisi si sanatosi, undeva in zona Japoniei. Si mai sunt asa se pare niste zone in insulele grecesti.
Ieri am intrat la Marionnaud, am tot incercat din parfumurile noi si am decis iar, ca tot la clasice ma intorc. In perioada asta, am purtat mult diverse flankere de Shalimar, iar cand ies in lume ma dau cu Chanel no.5 L’Eau pe care il combin cu cate o tusa de diverse alte parfumuri.
Cred ca observati ca pe blog scriu fara diacritice. Cam asa vreau sa ramana treaba aici, ca sa fie evident ca nu folosesc AI. Nu ma intelegeti gresit, folosesc AI cu spor in chestii legate de munca si ma bucura ca exista. Dar eu sufletul ce mi-l pun in cuvinte nu am cum sa il ,,macerez” in AI. Apropos, a mai disparut ideea cu maceratul parfumurilor in debaraua personala poreclita dressing?
Iau multe suplimente, imi fac bine, nu le iau de capul meu, sunt necesare. Corpul meu a trecut prin multe carente in ultimii ani si acum chiar il ascult. Nu o mai fac pe femeia puternica. Vreau sa fiu doar femeie si atat, mi s-a cam luat de treaba cu femeia puternica. Mi se pare un oximoron.
Mi-e dor de Cassie. M-am atasat prea tare de ea, desi doar cateva ore am stat una cu alta. Ma simt un pic neputincioasa si egoista. Cassie e catelusa din poza, cu o poveste care in final duce spre bine, desi nu stiu daca vreodata va avea picioarele drepte in fata. Si ma gandesc si la Licurici, alt caine. Urmeaza sa o duc la sterilizat pe Pomponette. Si sa am grija ca Panda sa aiba si mai multa liniste, dar si miscare.
De cine ti-e dor?