Cateva ganduri la inceput de toamna. Nu aveam ceva anume in minte, insa erau mai multe lucruri pe care imi doream sa le scriu. Se spune ca toamna se numara bobocii, mai exact acum vezi cu ce ai ramas din tot ce ai facut.
Pentru mine a fost un an greu pana acum, un an cu incercari, cu oameni care au plecat de pe lumea asta. Au fost si oameni care m-au dezamagit si pe care a trebuit sa mi-o zmulg din suflet, Si de pe pamant cand zmulgi buruienile, intai ramane un loc negru si loc, e nevoie de timp pana cresti acolo iar o floare sau un fruct. Mereu am crezut ca maturitatea imi aduce un fel de imunitate, ca duc durerile mai usor, ca iau bucuriile mai simplu. Dar nu e asa. Cel putin nu la mine. Ma bucur si azi ca un copil cand imi cumpar un plus sau un tricou colorat, la fel cum ma doare groaznic cand cineva drag pleaca de pe lumea asta.
Dupa 40 de ani creste doar lentoarea fizica, mai te doare ceva, ma misc mai greu, insa intensitatea trairilor as spune ca e nedreapta. Asa am crezut ca maturitatea aduce moderatie in trairi, dorinte, exprimari. Dar, culmea, abia acum am inteles complet ideea de a exprima exact ceea ce simt. Stiti, nu mai am timp si stare sa ma explic si sa ma gandesc la ce va crede celalalt, mai ales ca asta este mereu o necunoscuta. Mai sunt foarte putini ani in care societatea ma mai considera viabila. Da, pentru ca societatea de astazi incepand de la 40 de ani te obliga sa te gandesti la menopauza si la pastile de tensiune, iar de la 50 iti recomanda deja un consultant pentru testament. Imi plac societatile – extrem de rare de altfel – unde nu esti privit ciudat ca si femeie daca la 42 de ani te intereseaza inca mijloacele de contraceptie si lenjeria sexy.
Iar dupa 40 de ani nu toate suntem o Jane Fonda, nu toate am avut inspiratia sau posibilitatea sa ne ocupam de noi. Ganditi-va la mamele sau la bunicile voastre de odinioara. Desi le-a fost greu cand ati plecat de acasa si au ramas singuri, au avut in sfarsit momentul lor. Da, pana si la toaleta s-au putut duce fara sa se mai agite ca trebuie sa va pregateasca de mancare sau sa va calce uniforma. Si suna poate ciudat, dar si bunicii au intimitatea lor, isi doresc si ei sa doarma impreuna imbratisati sau sa se certe in tihna, nu doar sa legene nepoti. Unii chiar isi redescopera intimitatea dupa ce copiii si nepotii isi vad de vietile lor.
Imbatranim si inca avem nevoie sa gresim, sa fim putin cretini si idioti, sa purtam haine mulate si sa lasam un strain sa ne priveasca in ochi. Avem nevoie inca sa fim inoportunati cu acea vioiciune specifica vietii. Stiti, viata nu se duce doar cu cartea de bune maniere in mana. Mai exact, inca pot manca cu mana si la restaurant daca acel aliment mi se pare atat de delicios incat adolescenta din mine are nevoie sa se linga pe degete. Ok, nu o sa fac asta insistent, ci o sa o fac pentru placerea mea.
Cred ca un alt lucru pe care il inteleg acum este ca placerea este pur personala, asumata si exprimata personal. Si ca intimitatea chiar trebuie sa fie intimitate. Chiar si cand e vorba sa mananc singura o punga de pufuleti cu ochii pe Netflix si cu firimituri de la gat pana la picioare. Chestia asta e tot atat de intima ca si felul in care sunt cu omul iubit. Este vorba despre mine si despre placerea mea si toate astea sunt la fel de intime, mancatul de pufuleti si amorul. Eu cred ca intimitatea este o lectie tare prost inteleasa in societate. Nu am o problema sa imi vada cineva lacrimile sau breteaua sutienului, dar nu vreau sa vorbesc despre ele cu cine nu imi este intim. Lumea confunda pudicitatea cu intimitatea. Nu am o problema sa ies in costum de baie la plaja, insa am o problema cand cineva crede ca doar daca m-a vazut asa poate sa ma tutuiasca.
Iar gandurile cele mai intense acum ar fi sa mananc o mare mousse de chocolat uitandu-ma la Curtezana/Cheri cu Michelle Pfeiffer.
