Recent am publicat pe Facebok o postare despre faptul ca am filmat ceva si apoi am sters tot. Reactiile voastre au fost multe si frumoase. E drept ca poza pusa acolo era una reusita. O poza facuta in vacanta, unde eram mega odihnita, stateam in aer curat, ma balaceam in mare,  mancam caise si dormeam la amiaza ca o contesa.

Am avut insa o zi cand am vrut sa filmez ceva despre mine si nu m-am aranjat deloc. Desi, in sfarsit, am gasit un stilist care mi-a aranjat parul – aspect care se pare ca ma scotea din galeria de beauty blogger, au fost oameni care mi-au scris ca nu pot fi beauty blogger cu acel par, ca un beauty blogger trebuie sa mearga la coafor si saptamanal – am si zile cand nu arat bine, nici macar cu parul asta pus la punct acum din punct de vedere a nuantei. Cand spun ca nu arat bine inseamna de fapt ca nu dau bine pe camera. Pentru ca acesta este adevarul, voi vedeti o imagine reflectata de un aparat. Imi este ciuda uneori ca nu pot reda culoarea tenului meu, felul in care se aseaza un fond de ten, faptul ca parul meu si cand nu era vopsit la stilist, nu era oribil, cum mi s-a comunicat de atatia critici aparuti peste noapte.

De cate ori ati stat si zeci de minute pana v-a iesit o poza bine? Nu toti avem fotografi si nici nu e firesc sa avem. Ma refer la cei ce suntem activi in Social Media. Am inteles ca influencerii mai mari si chiar si mai mici isi cauta oameni care sa ii pozeze, sa le retuseze pozele si asa mai departe. Imi aduc aminte cand am postat candva o poza facuta de copilul meu, prinsa dintr-un unghi nu prea bun, imi scotea un fund cam de elefant si tot focusul era pe jeans-ii pe care ii purtam. Nu va spun cate critici am primit, cum am putut merge la un eveniment in jeans. Nimeni nu vedea ca aveam si sacou, erau intr-o tinuta smart casual care de obicei se poarta lejer la orice eveniment de zi intr-un mall, nu eram la Ateneul Roman.

Articolul acesta nu are rolul sa ma victimizeze sau sa faca sa iasa la iveala rapid comentarii siropoase de la cei ce ma apreciaza oricum si nici sa fiu batuta prieteneste pe umar ,,Hai, mai, Ana, nu le mai lua in seama”.

Articolul acesta este despre constientizare, despre momentul cand poti percepe complet felul in care arati, cand poti intelege imaginea ta. 

Desi suna egoist si narcisist, acum dupa 40 de ani ma analizez mult mai mult ca inainte. O spun cu cinism, insa pe bune ca vreau sa ma mai bucur de tot ceea ce am ca si fizic, ca prezenta a mea materiala. Primesc mult mai bine complimentele si chiar acele priviri pe furis nu mai incomodeaza. Banuiesc ca ati observat ca instagram-ul e mai des populat cu poze poate nu foarte ,,ortodoxe”, insa foarte asumate si ale mele. Daca inca am un decolteu frumos, nu ezit sa il arat, insa fara a fi vulgara.

Nu am avut niciodata picioare de Instagram, ca sa spun asa, dar am picioare foarte feminine si depinde de unghi. Din anumite unghiuri par elefant, din alte unghiuri sunt un fel de sora mai amarata a lui Marilyn Monroe, asta nu o zic eu, ci multe prietene care imi spuneau ca vor picioare ca ale mele si eu le voiam pe ale lor, subtiri si lungi.

Am trait multa vreme spaima vulgaritatii. Chestia asta ma speria cel mai tare, sa par vulgara sau cheap. Am avut noroc sa cunosc oameni de mare calitate sau cu multa experienta de viata. Am cunoscut si doamne din zona de promiscuitate, le spun doamne pentru ca erau ca fostele curtezane, erau asumate, constiente de locul lor in societate si isi plateau viata cu ce aveau. Nu furau, munceau, oferind iluzii. Si chiar isi tineau copii si nepotii in scoala. Ei, una dintre ele imi spunea ca nu am cum sa fiu vulgara niciodata. Mi-a spus ca vulgaritatea pleaca din felul cum privesti, cum mergi, cum vorbesti, iar ca eu si daca mi-as pune rochie de plasa nu as putea fi vulgara. Am cunoscut la un moment si un makeup artist, in adevaratul sens al cuvantului, cu Scoala de Arta, si mi-a spus ca trasaturile mele faciale nu au cum sa transmita vulgaritate nici daca m-ar machia ca pe un clown.

Sunt foarte constienta ca peste niste ani o sa vreau sa mi se mai spuna ca sunt ,,prea expusa”, dar nu o sa mai am eu starea sa o fac. O sa visez pe la 60 de ani sa mai fac poze in costum de baie care sa irite orgoliul cuiva si nu stiu ce o mai fi atunci. Oriunde te-ai plasa ca si imagine, o femeie are nevoie de confirmarea frumusetii ei. Batrane, tinere, grase, slabe, mici, inalte, toate vrem sa fim frumoase si al naibii destin ne cere sa fim frumoase. Oricat de tare va dati de pamant cu curul feminist, natura asta cere ca femeia sau femela sa fie frumoasa, frumoasa in acel fel de a magnetiza partea cealalta, masculul, si in sensul ca cercul vietii sa nu fie intrerupt. Viata nu merge mai departe daca femeia nu e frumoasa si daca barbatul nu o percepe. Iar ca el sa o perceapa, femeia trebuie sa se vada ea frumoasa, sa stie exact cum e frumoasa si cat si sa isi puna in valoare ce are si stie ca are. De multe ori nu stim ce avem pentru ca suntem orbite de tot felul de aberatii cliseistice. Sau expunem aiurea si excesiv ceva ce nu ne ajuta deloc.

Am vazut de curand o scena cu Catherine Deneuve dintr-un film mai vechi. Se trezea intr-un pat amarat, cu o camasa neagra si veche pe ea, parul ravasit si se urca pe un scaun sa raspunda la un telefon. Era mult mai frumoasa decat in tinutele alea pregatite de stilisti.

Intr-un alt film, era o scena cu Monica Bellucci, un pic supraponderala si intr-un rol ce nu o avantaja, dar prin toata imaginea aia se intrevedea tot ce este ea,  o femeie frumoasa prin ceea ce este, prin privire si gesturi care si cu 10 kilograme in plus e tot ea. Si apropos, pentru cine mai promoveaza imagini desuete de curvy girls, curvy este Monica Bellucci, este Sophia Loren, etc. Faptul ca ai un cur plin de celulita nu inseamna ca esti curvy. Acest aspect mi-l insusesc si eu, nu sunt o femeie curvy, am doar fundul mare din constructie si din nesanatoasa pozitie asezat pe care o practic minim 8 ore pe zi pentru ca jobul cu taste asta inseamna. Curvy inseamna ca ai forme mari si senzuale, aia inseamna curvy ca deja ma doare capul cand noi, toate astea mai cu curul mare, ne declaram curvy ca nu spunem ca de fapt doar avem un cur mare, fie dizgratios, fie chiar inestetic.

Imi vin aceste scene cu cele doua frumuseti – Bellucci si Deneuve- asa aleatoriu si cam ele sunt reperele din zona asta publica in materie de frumusete. Doamnele astea au trisat niciodata, le-am vazut si incercanate, si mai ingrasate, si mai neoperate.

Si am mai invatat ceva si de la aceste femei cu adevarat frumoase, sa expun cu masura si in asa fel ca atunci cand ma privesc in oglinda sa simt cum imi vin endorfinele prin mine, nu adrenalina de nervi gen ,,fuck, cum mi se vede fundul!!!”. Si Slava Domnului, am multiple unghiuri din care pot arata inca generatoare de endorfine.

Am primit un compliment tare frumos si nu de genul sirop cu zahar de la una dintre voi, pe Youtube, ca inca arat bine si racita si ca inca nu as avea ce sa imi operez. La cat de frica mi-e de orice act medical, slabe sanse sa ma operez eu de ceva ca sa arat mai bine.

Concluzie: tin tare mult sa ma bucur de frumusetea mea cat inca o mai am. Oricat de bine o sa ma intretin si dupa 50 de ani, cu tot respectul, nu o sa mai fiu frumoasa in sensul in care alaturam acest epitet cuvantului femeie. Asa ca vreau sa ma bucur de ceea ce am si de ceea ce sunt ca si femeie frumoasa, iar aici nu am nevoie de confirmarea nimanui nici ca sunt si nici ca nu sunt.  Cred ca asta e cel mai misto moment, cand stiu ce si cum sunt si nici macar nu vreau sa stiu ce cred altii. Si astept cu mare interes sa trec de pragul 50, sa vad atunci cu ce poze ma mai joc.

 

 

 

Written by Ana Maria Tatucu