Happy Monday, adica lunea fericita, este forma mea de manifest in scris ca taman ziua de luni, asa ironizata, este o zi buna si fericita.
E 15 ianuarie si in capul meu suna ,,Cobori in jos Luceafar bland”, ,,De din vale de Rovine graim doamna catre tine”, ,,O, ramai, ramai la mine…”, adica nu stiu daca si de la tuse, dar bubui de Eminescu in urechi. Si cum chestiile de lucru s-au adunat, in capul meu e o mare lupta intre poezie si marketing. Am avut o saptamana de viroza si cu partea de munca sunt in urma, parca e imaginea aceea din Luceafarul ,, porni Luceafarul. Cresteau in cer a lui aripe”, uite asa creste lista mea de taskuri. Bietul Eminescu, cata foame a facut, cat frig, dar si cat consum nervos sa transmita lumii de misei geniul lui creator. Si asta chiar era geniu. Ma scuzati, dar si cand facea o prostie, tot geniala era. Si ii placeau si femeile de toate felurile, mai pisca si alcool mai mult si multe altele.
Dar sa revenim noi la oile noastre de azi. Si uite asa am taiat un pic elanul de scris. Daca minimizez acest ecran unde scriu pe blog, se deschid doua exceluri.
Nu mai bine va spun ce e in mintea mea?
Ora de romana din liceu, comentam Luceafarul. Am avut bafta sa am colegi extrem de buni la literatura, iar profesorul de romana era nepotul lui Marin Preda. In clasa efectiv ne razboiam in idei si argumentari. Ajunsesem sa vorbim deja de cultura indiana si sa facem paralele cu simbolistica din Luceafarul, ne contraziceam intre parerile criticii. Ba chiar ne certam de la Eminescu. Frumoase certuri, mi-e dor de ele. Desi atunci boceam acasa si ma enervam, iar citeam, iar ma enervam ca nu gaseam cartile pe care mi le doream, la biblioteca se dadeau ca painea calda, in librarii inca se gaseau greu. De asta eu cand aud ca unii sunt melancolici dupa perioada aceea de dinainte de 1989, imi vine sa le vars un pahar de apa in cap sa se trezeasca. Multi ani dupa 1989 am avut de tras sa iesim din intuneric. Si, fara suparare, dar inca nu am iesit. Stii cum e sa invidiezi colegii care aveau Noica si Cioran la discretie pentru ca cineva din familie avea pe cineva prieten la nu stiu ce tipografie unde ramasesera niste exemplare…. hehe. Sau cum sa plangi pe langa parinti doua zile sa iti dea bani de un Larousse? Am avut bafta sa avem un profesor de istorie ce negociase cu un distribuitor de carte straina sa ne aduca Larousse, dictionar, si sa ni-l dea si in doua rate. Prin 1992-1993, nu mai retin.
Iaca acum am carti, imi permit sa imi cumpar lunar, dar perspectiva e alta si timpul sa le citesc parca se topeste. Nici banca si nici supermarketul nu imi incaseaza doza de cultura la POS. Ba mai sunt privita uneori si ca ciudata ca vorbesc ,,prea corect” sau ,,parca citeste”, citez niste persoane din anturaj care s-au plans pe la alti cunoscuti. Oricum am scazut amarnic stratul de cultura superioara din viata mea si imi asum asta. Dar, pe langa asumare, e uneori o scarba fata de mine insami. Nimic de zis, ma apreciez ca imi duc traiul ca un adult responsabil, cu datorii la zi, cu sticla de detergent de rezerva, cu unghiile taiate. Si e ok sa fiu si asa. Dar seara cand deschid cartile sau, uneori, caietul unde scriu si eu, de mana, simt ca trebuie sa ma rup din ceva si sa imi bag radacinile intr-un pamant mai bun.
Concluzia pe azi: poezia e hipocalorica.
Sursa poza: pexels
Lasă un comentariu