Anul acesta, chiar in ianuarie 2020, am implinit 2 ani de cand fac sport regulat. Am inceput cu o sedinta pe saptamana, am trecut apoi la 2 sesiuni de antrenament pe saptamana si ajung des la 3 sau 4 sesiuni de antrenament pe saptamana. Am pus titlul cu cele 2 kilograme in plus si o sa va spun de ce eu iubesc aceste doua kilograme in plus. Le iubesc pentru ca sunt masa musculara, densitate osoasa si un pic de grasime sa tina bine acolo nivelul de estrogen, dar repet, e un pic de grasime. Sa nu uit ca sunt femeie, vreau sa raman femeie si feminitatea fara un pic de rotunjimi mai moi eu nu cunosc.

Nu m-am dus sa fac sport ca sa slabesc. Aveam cam 49.5 kilograme, mai coboram sub 49. Ma tineam insa de cifra psihologica 49. Imi rasarise in cap ideea sa ma duc spre 47 de kilograme cat aveam eu in mod normal, insa mi-am dat seama ca eu la 47 de kilograme eram draguta pentru altii, nu pentru mine. M-am saturat de ani de zile in care mi s-a spus ca sunt slaba, anemica si chiar am fost complimentata anorexica. Adica am fost pus in ipostaza stupida sa intru in biroul unei colege ce ma barfea ca stresez colegii cu aparitia mea slabanoaga si sa ii arat ca pe fund am si eu celulita ca majoritatea femeilor. Si i-am aratat concret. A fost unul din acele momente jenante, dar care a spart o tensiune negativa ce ma deranja maxim. E drept ca eram comentata ca la mesele de protocol unde era multa carne eu nu mancam si se clasa asta ca fiind ceva antisocial! Nu mai zic ca niciodata nu ma atingeam de alcool, cata infamie!

Primele luni de sport au fost crunte. Crunte de ma intrebam ce caut acolo? De ce nu stau eu acasa sa mai fac o curatenie, sa mai lucrez ceva in plus? Sau sa mai dorm o ora in plus? Au venit apoi perioade cu dureri musculare si de articulatii de nu am crezut ca sunt adevarate. Am avut o mana aproape blocata, cu care nu am putut lucra cateva luni. Nu va spun cum lucram pe tastatura. Aveam bandaje, creme de dureri cu mirosuri oribile sau nu, in fine.

Mi-am luat si cateva lovituri de la niste colegi, fireste din greseala si din felul acestui sport pe care il practic. M-am speriat, am zis ce o sa fac, cum o sa duc asta? Una e sa fii batut ca si copil atatia ani, dar ca si adult? Nu eram de acord mental cu asta. Apoi am inteles ca asta e ceva accidental, pe dojo in mod normal oamenii nu se lovesc aiurea.  Din contra, nu se lovesc deloc si invata doar sa se respecte, sa simuleze eventuale forme de aparare si se practica intens controlul de sine. Am fost provocata sa lovesc pentru ca, fiind o persoana cu un simt pacifist dus la extrem, se pare ca nu functionam ok. Nu doar ca sportiv, ci ca fiinta. Chiar si de la psiholog am inteles clar ca omul trebuie sa aiba si iesirile lui animalice care uneori inseamna si forme de violenta. Fireste ca trebuie sa le faci controlat si sa nu lovesti aiurea. Mai exact, nu o sa lovesti niciodata un copil sau pe cineva sub forta ta, mai clar vei lovi doar sa te aperi, daca poti. In rest, daca iti ajunge furia in gat, poti sa dai intr-o perna, intr-un sac de box, intr-o makiwara.

A fost o mica pacaleala titlul, insa daca puneam ceva prea idealist, nu ar fi intrat nimeni sa citeasca. Iar interesul meu este ca acest articol sa fie citit intr-o epoca unde se comunica intens si isteric slabitul la sala. Da, daca ai kilograme in plus vizibile si deranjante, combina dieta, medic si sport. Daca nu, risti sa te imbolnavesti. Mersul la orice fel de sport are si el niste reguli. Uneori nici nu trebuie sa ti le spuna cineva, ca le simti, doar ca esti prea orgolios sa intelegi. Fireste ca exista presiune, promisiuni si amenintari chiar voalate. Insa oricand si oriunde tu alegi ce faci. daca alege altcineva pentru tine, nu e ok. Daca te prefaci ca de fapt tu alegi acel lucru si de fapt in mintea ta e doar cum sa satisfaci un orgoliu al cuiva sau al tau propriu, e alta greseala.

Nu toti alergam, nu toti ridicam greutati, nu toti facem muschi vizibili de Instagram in cateva luni. nu toti suntem dispusi sa consumam prafuri cu proteine.Prin 2013 am mers putin si la balet, un alt sport-arta complex unde munca este cu tine, nu cu niste aparate. Ok, e o bara de care te tii la anumite exercitii, dar nu este obligatoriu sa lucrezi la bara aceea. Am stat cam un an si un pic, insa timpul nu imi permitea sa ma tin de orarul de acolo.

Eu nu cred in chestii de genul ,,slabeste atat in perioada X”. E drept ca si daca trec anii si lucrurile nu prea se misca, inseamna ca faci ceva gresit. Mie cand mi-au cazut niste pantaloni de pe mine, mi-au aparut pe cantar kilograme in plus si in capul meu era o mare enigma. Apoi am facut niste evaluari de densitate, masa musculara si am aflat ca niste lucruri se schimbau in bine. Nu prea ma mai intereseaza kilogramele, nu mai am cantar in casa de peste un an. Acum ma evaluez altfel si abia acum am inteles cum sa ma evaluez corect.

Am ramas la ritmul de 2-3 sesiuni pe saptamana, cu perioade de pauze solicitate de corpul meu, pauze nu mai mari de o saptamana. Sindromul premenstrual si menstruatia in sine ma tin acasa, insa am inteles ca asa functioneaza corpul meu de cand aveam 15 ani, prima menstra a fost atunci, si ca nu am cum sa schimb eu lumea. Am mai facut oricum progrese, au mai fost zile cand nu eram foarte in forma sa merg, am mers insa si am lucrat pe un ritm mai domol. Stiu de la doua amice din copilarie ce au facut sport de performanta, ca pe perioada cantonamentelor si a competitiilor luau anticonceptionale sau pastile cu hormoni ca sa li se blocheze menstruatia.

Eu am decis sa raman o femeie care face sport, dar care isi respecta timpul, varsta si slabiciunile fizice.

Chestii de logistica:

Sportul pe care il practic de 2 ani se numeste Karate Shotokan Traditional ( lucrez cu Sensei Stanciugelu Stefan).

Mi-as dori ca pana la 50 de ani sa mai fac macar un an cursiv balet la Casa de Balet si chiar niste yoga, sa vedem cum o sa ma organizez.

Echipamentul si o gramada de alte lucruri le cumpar de la Decathlon. In ultima vreme, ceva mai des la Decathlon Pallady pentru ca imi este mai aproape de sala, insa ajung cam prin toate magazinele Decathlon din Bucuresti in decurs de un an.

Written by Ana Maria Tatucu